A.C. Cuza, profesorul carismatic şi studentul Grigore T. Popa – Preşedintele Centrului Studenţesc Iaşi

Studentul Grigore T. Popa era atras de acţiunile social-culturale pe care le organiza Centrul Studenţesc Iaşi şi mai ales de cel care era alături de această organizaţie: profesorul A.C. Cuza. Asista la conferinţele pe care acesta le susţinea în faţa studenţilor, îi citea lucrările şi intervenţiile din presă (1). Rândurile pe care acesta le scria în prefaţa unei broşuri a studenţimii ieşene – despre „carte”, „şcoală” şi „ideal naţional” – îl câştigaseră pe Grigore T. Popa. 
Cartea „te îndeamnă la munca pozitivă: te chemă la luptă împotriva neajunsurilor, care ameninţă existenţa poporului tău, îţi impune să te ridici mai presus de interesele tale efemere, ale traiului bun, în lumea jertfei de sine, pentru un scop ideal, care nu poate fi decât realizarea idealului naţional.
Şi prin aceasta «cartea» – adică şcoala – îşi îndeplineşte chemarea ei cea mai înaltă: de a forma caractere.” (2)
Profesorul A.C. Cuza a fost plăcut surprins de calităţile studentului Grigore T. Popa. Alături de susţinerea morală pe care i-a acordat-o, acesta l-a cooptat, într-un grup pe care îl coordona, la o muncă extrem de serioasă şi cu o miză importantă: alcătuirea unei ediţii de opere complete Eminescu (3). Editorul, sprijinit de cei cu care lucra, dorea să pună „la îndemâna românilor de pretutindeni, în interesul culturii naţionale, o ediţie, cuprinzând într-un singur volum, cu preţ ieftin, toate scrierile – fireşte, cele mai însemnate, în toate direcţiile, dacă nu chiar toate în înţelesul absolut al cuvântului – comorile simţirii şi gândului său, ale genialului nostru, nu numai poet, ci şi cugetător, în atâtea domenii: Mihail Eminescu” (4).Un inedit detaliu istoriografic ne-a fost oferit de către prof. C.D. Zeletin: „Grigore T. Popa, împreună cu un coleg al cărui nume nu îl ştiu, a fost solicitat de către profesorul A.C. Cuza să-l ajute în alcătuirea celebrei ediţii eminesciene, azi raritate bibliofilă – «Opere complecte. Cu o prefaţă şi un studiu introductiv de A.C. Cuza», şi care a apărut la Iaşi în 1914 la două edituri asociate: Librăria Română şi Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefăniu. Grigore T. Popa a lucrat intens la manuscrisele eminesciene. De aici s-a născut şi admiraţia lui Grigore T. Popa pentru Eminescu.” (5)
Grigore T. Popa şi-a întărit convingerea că „orice operă e dar o taină, pe care trebuie să o dezlegi, care nu are fiinţă decât în raport cu simţirea şi cu priceperea ta” (6). A aderat la distincţia ce trebuie făcută între „critica pozitivă” şi „critica parazitară”, concepţie pe care a aplicat-o în toate scrierile sale ulterioare.
„Sunt legături între operă şi mediul în care se naşte. Pe acestea criticul are datoria să le studieze, nu să şi le potrivească, în mod arbitrar, pentru trebuinţele tezei, pe care voieşte să o susţină, denaturând înţelesul operei pe care o critică.
Sunt întâmplări personale, care însă nu au valoare decât numai în raport cu simţirea, cu genialitatea unor individualităţi, cu totul excepţionale: pe care dar nu la putem măsura cu măsura comună. Pe acestea, criticul trebuie să le expună cum sunt în legătura lor psihologică – căutând să precizeze valoarea lor relativă, şi aici: nu din arbitrare aprecieri, ci din fapte.” (7)
Parcurgea cu plăcere scrierile literare, dar atenţia îi era atrasă de ziaristica eminesciană. Citea cu interes special articolele istorice, economice, politice, sociale şi fragmentele filosofice ce urmau a fi introduse în această ediţie. Lua cunoştinţă cu texte precum „Monumente marilor români”, „Despre societăţile studenţeşti”, „Dragostea de poporul românesc”, „România şi Austro-Ungaria”, „Învăţământul democratic” dar şi cu traducerile din „Critica raţiunii pure”. 
Pătrunderea în scrierile lui Eminescu, cel care „analiza conştiinţe” (8), i-a marcat existenţa lui Grigore T. Popa, care şi-a asumat un model de „statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat” (9).
În primăvara anului 1914 studentul Popa deschidea o şezătoare organizată în cinstea zilei de 13 martie 1906, „ziua izbânzii culturii româneşti”, vorbind despre însemnătatea acestei zile. Studenţii ieşeni îl invitaseră pe profesorul C. Fedeleş, care, avea să prezinte conferinţa „Noi şi ştiinţa europeană”. După ce unii dintre participanţi au recitat poezii ale unor autori români iar alţii au interpretat diverse cântece, Grigore T. Popa a lecturat un fragment din „Însemnătatea limbii naţionale într-un stat modern”. Studenţii l-au aclamat când, la finalul şezătorii, a citit o telegramă de omagiu ce urma să fie trimisă profesorului Nicolae Iorga. (10) 
Pe data de 23 august 1915 Grigore T. Popa se afla la Galaţi unde avea loc „Al III-a Congres Studenţesc”. În prima zi, participa, dimineaţa la Te-Deumul de la Catedrala „Sf. Nicolae” din Galaţi, iar după-amiaza asista la analiza rapoartelor de activitate din ultimii trei ani. Următoarea zi, împreună cu colegii studenţi, a vizitat oraşul şi portul, iar în partea a doua a zilei au urmat dezbaterile în care s-au abordat problema „chestiunii orăşeneşti” şi au fost prezentate comunicări de către doi studenţi din Bucovina şi Basarabia. Seara a urmat un spectacol (în Sala „Papadopol”) cu participarea studenţilor ieşeni şi bucureşteni. 
În cea de-a treia zi, după discutarea chestiunilor interne, s-au prezentat trei rapoarte, dintre care unul al lui Grigore T. Popa: „Funcţionarismul”, urmate după-amiază de o conferinţă a unui student macedonean şi discutarea problemelor sociale, culturale şi economice privind „chestiunea ţărănească”. Pe 26 august, în ziua a patra, şedinţa a continuat cu prelegeri, două dintre cele trei fiind susţinute de Grigore T. Popa: „Asupra universităţilor noastre în raport cu cele din străinătate şi terenul de studii universităţile noastre” şi „Raţiune şi suflet în raport cu actuala cultură”. Conferinţa unui student ardelean şi „punctul de vedere al studenţilor cu realizarea idealului naţional” au încheiat lucrările congresului. (11)
După izbucnirea războiului, începând din toamna anului 1914, studenţimea „mai înflăcărată, a pornit manifestând într-o singură direcţie, cerând, după indicaţiile instinctului naţional, lupta contra ungurilor, pentru dezrobirea Ardealului” (12).
Centrul Studenţesc organiza întruniri publice, conferinţe, având invitaţi pe unii din cei mai cunoscuţi profesori universitari din ţară. Asemenea evenimente au luat amploare naţională. Graţie unor entuziaşti, printre care şi studentul Grigore Popa, personalitate cu o vivacitate iradiantă în rândul tinerilor, s-au coagulat mase întregi de studenţi, în jurul ideii naţionale. Erau convinşi şi se manifestau în sensul susţinerii necesităţii unui război cu Austro-Ungaria.
Deşi aflaţi în vacanţă, în data 14 sept. 1915, studenţii ieşeni s-au adunat în Sala Paşilor Pierduţi a Universităţii din Iaşi. S-au pus în discuţie evenimentele ce aveau loc în ţară, s-au arătat revoltaţi faţă de „neruşinarea bandelor nemţeşti care au pus stăpânire pe capitală” şi faţă de agresarea unor studenţi, susţinând că acestea nu vor împiedica „acţiunea patriotică a tinerimii universitare”. (13)
Au luat hotărârea de a împiedica prin orice mijloace ca doi dintre profesori să mai intre la cursuri odată cu începerea anului universitar: „vândutul şi trădătorul de neam Virgil Arion”, şi Ilie Bărbulescu, „cunoscut prin insultele ce a adus anul trecut armatei noastre, care a făcut campania din Bulgaria”.
Ziarele salutau acţiunile studenţilor: „În clipa aceasta când corupţia germană şi trădătorii de ţară îşi închipuie că au înăbuşit sentimentul naţional românesc, studenţimea are datoria de a veghea şi de a lupta cu ultima energie. Este cu neputinţă ca tinerimea universitară ieşeană să lipsească de la cea mai sfântă datorie a ei. 
Ea trebuie să fie şi astăzi în fruntea mişcării pentru înfăptuirea unităţii naţionale a neamului, şi nu ne îndoim că va fi.” (14)
Simultan cu acţiunile lor, constatau că există grupuri, ziare şi personalităţi care sunt de alte convingeri. „Societăţi străine, indivizi cu altfel de interese încearcă să corupă diferite organe de publicitate, diferite ziare, pentru a susţine interese străine. Din acest moment o nouă problemă se ivi: păstrarea curată a sufletelor româneşti şi întrebuinţarea de mijloace cinstite în lupta pentru ideile pe care le predici. Atacurile neomenoase aduse refugiaţilor ardeleni şi bucovineni, osanalele nemăsurate aduse germanilor, selecţionarea telegramelor, defăimarea neobrăzată adusă celor care sprijineau ideea unirii cu Ardealul sunt atâtea semne că acolo unde se permit acestea, e un altfel de interes decât al celor mulţi.” (15)
Acestora li s-a adăugat seria de calomnii făcute de ziarul Ziua poetului Octavian Goga, fapt ce a indignat şi mai mult studenţimea ieşeană, care a organizat o amplă manifestare. Politica antinaţională dusă de ziarele Ziua,MinervaSeara etc. a fost public denunţată. Mulţi dintre membrii corpului didactic al Universităţii ieşene li s-au alăturat, susţinând şi aceştia punctele de vedere ale studenţilor. 
Unul dintre profesorii acuzat acum de trădare, odinioară era simpatizat de către studenţi (16), care-l şi sprijiniseră când acesta le-a cerut-o: profesorul Virgil Arion. Tinerii îl ovaţionau, când, în luările de cuvânt de la manifestaţiile la care participa, insista în discursul său pe suferinţele românilor ardeleni şi „flutura pe dinaintea ochilor steagul Idealului Naţional” (17). Şi alte gesturi publice ale lui Virgil Arion, printre care memorabilele cuvinte strigate de la balconul Hotelului Traian din Iaşi, „Austria perfidă” şi „Între noi şi unguri singura soluţie e tunul” au făcut din acest profesor unul extrem de iubit.
După valul de simpatie, profesorul Arion avea să intre într-un ocean de ură. Schimbarea atitudinii acestuia – sprijinirea politicii Austro-Ungare (18) şi înfiinţarea ziarului Moldova, al cărui prim redactor era – ostil opiniei publice naţionale, i-a determinat pe studenţi să-l eticheteze ca trădător. Protestele publice şi comunicatele de presă ale Centrului Studenţesc se multiplicau simţitor, toate având un singur scop: interzicerea apariţiilor publice ale profesorului Arion.
Un eveniment ce urma să se desfăşoare în Aula Universităţii a dus la iritarea studenţilor. Pe 20 decembrie 1915 o societate filantropică, „Pâinea săracilor” avea să organizeze o conferinţă cu un scop nobil: colectarea de fonduri pentru persoanele nevoiaşe. Această societate, din rândul căreia făceau parte doamne „însemnate” ale Iaşului precum doamnele Riegler, Meissner, Petrovici au ales să conferenţieze, pe nimeni altul decât pe inamicul Centrului Studenţesc: Virgil Arion. În sala în care se aşteptau să aibă un public numeros, doamnele organizatoare au constatat că sunt prezente puţine persoane, „între care se distingeau ca aleşi pe sprânceană toţi nemţofilii Iaşului, începând cu reporterii de la OpiniaIaşul, cu paginatorii de la Viaţa Românească şi sfârşind cu clubiştii marghilomanişti” (19). Prin conferinţa „Dramele lui Ibsen”, organizată sub patronajul unei societăţi de binefacere şi sub oblăduirea unor doamne distinse, profesorul Arion dorea o reabilitare a imaginii sale publice, „la adăpostul literaturii, carităţii şi a altor sentimente nobile” (20).
Aflând de această conferinţă studenţii, în frunte cu preşedintele Centrului Studenţesc, Grigore T. Popa, se hotărăsc să ia parte la acest eveniment filantropic. Şaizeci de studenţi au pătruns în aulă. Atmosfera era tensionată. Cu greu au fost acceptaţi studenţii înăuntru. Conferinţa a fost întreruptă de acuzele aduse studenţilor şi de imnurile cu care răspundeau studenţii incriminărilor. Ziarele OpiniaIaşulMoldova (21), Minerva şi Seara, în zilele ce au urmat au comentat şi interpretat eronat cele întâmplate. O poziţie a luat şi conducerea universităţii după acest incident. 
Urmare a unei plângeri depusă de către dna Riegler (22), senatul s-a întrunit să dezbată această problemă. Au fost invitaţi studenţii organizatori, în frunte cu şeful acestora Grigore T. Popa. În momentul când l-a întâlnit, rectorul universităţii, Constantin Stere, i-a spus: „Domnule, cu dumneata am isprăvit-o!” (23)
Profesorii au analizat cele întâmplate şi au decis: admonestarea participanţilor, suspendarea unei sesiuni pentru cei care erau membri în comitetele studenţeşti şi a dreptului de a face parte din aceste societăţi, timp de un an. Studentul Grigore Popa a fost eliminat din Universitate pe un an de zile.
Deciziile luate de conducerea Universităţii au surprins întreaga comunitate ieşeană. Profesorii îşi susţineau fiecare punctul de vedere, presa locală şi naţională comenta iar opinia publică se indigna de ce auzea. Se aştepta o reacţie din partea studenţilor. Când starea de nervozitate din jurul evenimentului s-a mai diminuat, preşedintele Centrului Studenţesc Iaşi a trimis unui cotidian local (24) un amplu comentariu la cele întâmplate. 
După toate ştirile, dezbaterile şi sancţiunile ce au urmat, Grigore T. Popa răspundea astfel: 
„Am oprit o conferinţă tendenţioasă (…). N-am insultat pe nicio doamnă, din contra, câtorva le-am adresat personal scuze, pentru incidentul regretabil, pe care nu noi l-am dorit, iar tuturor le-am cerut scuze prin presă printr-un comunicat. Ca răspuns ni s-a adresat epitetul de «barbari». (…)
Ştiţi pentru ce toate acestea? Fiindcă am cântat. Ce? «Pereat Austria», «Vivat Transilvania», «Pe al nostru steag», «La arme», «Graiul Neamului», „«Deşteaptă-te Române» şi altele. 
Am voit să explic publicului – deşi ştiau foarte bine toţi – pentru ce cântăm; m-au insultat şi apostrofat în mod… «civilizat»!
Atunci am tăcut şi am cântat cu toţii înainte. Asta e necuviinţa noastră şi barbaria studenţească din anul idealului naţional.
Noi am manifestat demn, având în vedere că e Universitatea în joc şi pentru că ştiam că apărăm şi o cauză dreaptă. S-a răspuns cu insulte şi apoi cu… «barbarie».
Noi am săvârşit un act tătărăsc oprind pe dl Arion să vorbească. A doua zi cucoanele – care dau dovadă de mai mulţi nervi în serviciul civilizaţiei – au cerut să oprească un concert al nostru dat în folosul căminului. O doamnă (…) a umblat o jumătate de zi cu trăsura pe la direcţia Conservatorului, pe la Liceul Naţional şi pe la unii colaboratori ai noştri, pentru a determina retrageri de la concert chiar în seara executării, pentru a-l împiedica în acest chip. Nereuşind pe această cale, au ameninţat cu scandal dacă vom explica lipsa unor numere de program. S-a adus şi armata pentru eventualitatea scandalului pe care fireşte nu-l puneam noi la cale.” (25)
Analizând pedepsele primite a concluzionat că nu au justificare. Mai mult decât atât, pe baza informaţiilor pe care le deţinea, a afirmat că acestea nici nu reflectau poziţia fiecărui membru al Senatului Universitar. În finalul materialului Grigore T. Popa scria:
„Ne ştim conştiinţa liberă şi nepătată, iar aceasta ne întăreşte în lupta noastră nu cu Senatul, fiindcă asta trece peste puterile noastre, ci cu acei care mistifică adevărul şi voiesc să facă o politică – şi încă cea mai urâtă – îmbrobodind-o cu fel de fel de marame false. 
În această convingere, primim pedeapsa – chiar dacă nu ni s-ar mai ridica niciodată – ca pe o cinste pentru noi, cu mulţumirea că ne-am făcut datoria, nu încetăm a o socoti însă ca o crudă lovitură adusă prestigiului Universităţii.” (26)
Sancţiunilor impuse de Universitate li se mai adăuga una – din partea profesorului Riegler – şi-l viza pe medicinistul Grigore T. Popa. Acesta era extern în serviciul condus de Emanoil Riegler, care, a doua zi după manifestarea de la Universitate, îi transmite, prin doctorul E. Mironescu, că nu mai doreşte să-l aibă colaborator şi că-i acordă un concediu din oficiu până la sfârşitul stagiului său. Grigore Popa nu a acceptat şi a motivat că activitatea sa din spital nu are nicio legătură cu opiniile sale privind chestiunea naţională. Nemulţumit de reacţie, Riegler a intervenit la Epitropia Spitalului „Sf. Spiridon” cerând înlocuirea din serviciul său. Cererea i-a fost respinsă întrucât nu a fost găsit nimic de obiectat în privinţa modului în care Grigore Popa îşi desfăşura activitatea. 
Ziarele consemnau acest incident: „Dl dr. Riegler nereuşind să obţină în alt chip înlocuirea dlui Gr. T. Popa, preşedintele Centrului Studenţesc, din postul de extern ce-l ocupă în serviciul său, a intervenit la Epitropie, cerând să se suprime postul de extern de la clinica sa, fiind inutil.
Faţă de această cerere Epitropia a mutat pe d. Popa la Secţia II Chirurgicală. Ăştia sunt oamenii…” (27)
Reuniţi la sediul Centrului Studenţesc, în prima lună a anului 1916, tinerii universitari, îl aplaudau frenetic pe Grigore T. Popa care se arăta nemulţumit faţă de „nepăsarea condamnabilă cu care oficialitatea a organizat serbarea aniversării Unirii Principatelor” (28). Recentele rezoluţii semnate de Constantin Stere i-au determinat să ia decizia de a declanşa greva generală. După terminarea întrunirii, au hotărât să meargă în Piaţa Unirii unde „au cântat cântece patriotice şi s-a dansat cu înflăcărare Hora Unirii”.
Desfiinţarea, prin hotărârea rectorului a Societăţii Studenţilor Români, a creat un val de ample manifestaţii de stradă ale studenţilor. Se ajunsese ca poliţia să păzească zi şi noapte casa rectorului Stere.
O parte a presei era potrivnică studenţilor, dar existau şi ziare precum La Roumanie care scriau: „nu ezităm să declarăm că studenţii grevişti au toate simpatiile noastre, şi aceasta e a spune prea puţin, simpatiile tuturor bunilor români. (…) studenţii din Iaşi ne aduc ceva curat şi întăritor. Ei sunt demni de oraşul Unirii”. În schimb, pe un ton extrem de dur, erau aspru criticate acţiunile rectorului şi ale unor membrii din senat. 
La mişcările studenţeşti ieşene, care depăşiseră graniţele oraşului, nu numai prin intermediul presei, se raliaseră şi colegii lor din capitală, care au întrerupt cursurile, declarând greva generală. 
Constantin Stere luă o decizie care imediat a avut un puternic ecou naţional: „suspendarea tuturor cursurilor, lucrărilor de laborator şi seminar, pe timp de 15 zile – adică până la 13 februarie a.c.”. Le cerea studenţilor, care nu simpatizează cu acţiunea grevistă, să semneze un formular prin care se obligau „a se supune tuturor dispoziţiunilor de ordine şi disciplină”. Cei care nu se prezentau să depună aceste declaraţii erau eliminaţi din universitate pe timp de un an. 
Unii dintre studenţii ieşeni luau în discuţie un eventual transfer la Universitatea din Bucureşti. Senatul acestei instituţii, printr-un comunicat, îşi exprima sprijinul faţă de grevişti şi îi ruga să înceteze greva „în speranţa că cei în drept vor şti să dea o soluţie echitabilă diferendului”. Asemenea stări de lucruri, care ajunseseră şi în dezbaterile Parlamentului, determinaseră pe un grup de optsprezece profesori ieşeni să redacteze un memoriu prin care cereau să se reexamineze hotărârile luate de conducerea Universităţii din Iaşi. 
Grigore T. Popa avea informaţii că rectorul Stere dorea schimbarea conducerii Centrului Studenţesc. Numărul mic de adeziuni depuse îl determina pe rector să caute soluţii ca să poată controla deciziile studenţilor. Popa convoacă Centrul Studenţesc pentru a decide ce poziţie să adopte în continuare. La această întrunire au luat parte şi un grup de studenţi bucureşteni. După terminarea discuţiilor au continuat manifestările în faţa Universităţii. Urcat pe soclul statuii lui M. Kogălniceanu, Grigore T. Popa a ţinut „o scurtă dar inimoasă cuvântare, declarând solemn că studenţimea ieşeană nu va reintra decât cu capul sus pe poarta Universităţii”. S-au deplasat înspre centrul Iaşului cântând „Deşteaptă-te române” şi „La arme”. Au mers şi s-au închinat la Mitropolie şi la Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi, şi de acolo s-au îndreptat către statuia domnitorului Ştefan cel Mare. La finalul zilei, conducându-şi colegii la gară, Grigore Popa cânta alături de aceştia „Gaudeamus igitur”, „Pereat Austria”, „La arme” şi din nou „Deşteaptă-te române”. 
Guvernul îi dă un termen rectorului să aplaneze conflictul. Încercând şi calea dialogului direct, într-o seară, Constantin Stere îl cheamă de urgenţă la Universitate pe Grigore T. Popa. După ample discuţii nu reuşeşte să înduplece conducerea studenţilor să înceteze greva. Studenţii erau nemulţumiţi de argumentaţia şi situarea faţă de cele întâmplate a rectorului.
Studenţii sunt convocaţi din nou pentru a analiza ultimele tratative purtate între rector şi conducerea lor. Grigore T. Popa prezintă punctul său de vedere şi după alte intervenţii se decide că „felul în care dl Stere doreşte aplanarea conflictului este inadmisibil. Un grup de doisprezece profesori universitari intervin pe lângă studenţi, încercând să-i determine să înceteze greva. Studenţii explică profesorilor că doresc să aibă independenţă în stabilirea conducerii Centrului Studenţesc şi că măsurile luate de Senat sunt prea dure.
Presa continua să acorde spaţii ample conflictului existent în Universitate. Pe lângă articolele şi comentariile legate de acest caz, se mai putea citi: „Dlui Popa. Preşedinte al Centrului Studenţesc: De pe jilţul de mărire / O s-arunci pe rector… hopa! / «Veşnica lui pomenire» / V-a cânta-o jalnic… Popa!” (29)
La puţină vreme de la publicarea acestei epigrame, ziarele prezentau pe larg „Şedinţa Marelui Colegiu Universitar” prezidată de rectorul Constantin Stere. Acesta, după ce-şi expune pledoaria sa, încheie afirmând că a „ajuns la convingerea că persoana d-sale este o piedică pentru aplanarea conflictului” (30). Îşi anunţă şi citeşte textul demisiei (ministerul o respinge iniţial, pentru ca ulterior să o aprobe). Profesorii semnatari ai memoriului cer să se revină asupra sentinţei senatului. Se supune la vot, şi de adoptă, o moţiune prin care se dispunea deschiderea cursurilor. Îi încredinţau pe studenţi că hotărârile ce se vor adopta pe viitor nu vor mai leza drepturile lor. 
În urma acestei şedinţe Grigore T. Popa organizează o nouă întrunire a Centrului Studenţesc unde citeşte textul deciziei Senatului Universităţii, care este primită cu aplauze de către colegii săi. Cei prezenţi „au recunoscut că prin această hotărâre scopul urmărit de mişcarea lor a fost atins – studenţii căpătând deplină satisfacţie” (31).
Senatul Universitar a fost convocat, pentru a se vota noua conducere şi a se discuta problemele studenţilor, însă, fără ca fostul rector să fie prezent. „Intenţia lui Stere era să se reprezinte, să obţină un nou mandat, şi în felul acesta să iasă victorios din confruntare. În mod normal, trebuia să câştige («germanofilii» având o uşoară majoritate în universitatea ieşeană, în timp ce reacţia multor profesori mergea, firesc, spre respectarea disciplinei universitare). A făcut însă greşeala – din orgoliu, probabil – să nu fie de faţă, retrăgându-se departe, în Elveţia.” (32) Trecându-se peste opoziţia celor din grupul Riegler, s-a revenit asupra tuturor pedepselor date studenţilor şi asupra celorlalte decizii. La retragerea de la conducerea universităţii fostul rector Stere încredinţase interimatul profesorului Francisc Rainer de la Facultatea de Medicină. Au apărut controverse şi în privinţa acestei ultime decizii luate de Stere. De asemenea, se discuta că îl susţine pe Rainer pentru a ajunge decan al Facultăţii de Medicină. În final, prin numirea de către I.G. Duca, ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, funcţia de rector al Universităţii din Iaşi a fost ocupată de profesorul Matei Cantacuzino. (34)
Ziarele care i-au fost alături lui Constantin Stere îl atacau pe studentul Popa că este funcţionar în laboratorul profesorului Rainer deoarece, conform opiniei lor, acest fapt reprezenta o încălcare a regulamentelor. Era doar o încercare de denigrare a lui Grigore T. Popa, deoarece urmau noi alegeri la Centrul Studenţesc. Îşi depuseseră candidatura Grigore T. Popa – „reprezentantul curentului naţional” şi Miron Constantinescu, „reprezentantul curentului sterist”. Rezultatele au arătat astfel: Popa a întrunit în jur de 160-174 de voturi iar Constantinescu între 10-17 voturi. 
După realegerea sa în funcţia de preşedinte al Centrul Studenţesc, Grigore T. Popa a organizat un „festival naţional” dedicat comemorării Marii Adunări Naţionale de la Blaj, din 3 mai 1848, şi a lui Simion Bărnuţiu. A invitat şi colegii din centrul universitar Bucureşti pentru a sărbători împreună acest eveniment şi pentru a arăta ţării că este necesară solidaritatea între români. Bucureştenii au fost întâmpinaţi la gara din Iaşi de fanfara militară care a intonat „Deşteaptă-te române”. În prima zi au participat la Mitropolie la o slujbă de pomenire a celor căzuţi pe câmpia Blajului şi la o întrunire a Centrului Studenţesc. A doua zi, în sala mare a Teatrului Naţional, devenită neîncăpătoare, Grigore T. Popa a deschis ceremonia. După alocuţiunile studenţilor l-au invitat să ia cuvântul pe profesorul A.C. Cuza, primit cu aplauze de cei din sală, care a arătat semnificaţia şi importanţa evenimentului evocat. Au urmat şi alţi vorbitori şi finalul a fost rezervat unui program artistic susţinut de actori ai Teatrului Naţional şi de către solişti ai Societăţii Corale. Pe lângă acestea s-au mai organizat, în ziua următoare, vizite în diverse locuri din Iaşi şi o serbare câmpenească la Bârnova.
Această perioadă cât Grigore T. Popa a fost în fruntea studenţilor (35), vreme de câţiva ani, poate fi privită şi din prisma propriei analize, pe care avea să o facă după o timp de la finalizarea studiilor medicale.
Era deja universitar. În jur, după toate câte se întâmplaseră, în ţară şi în lume, lucrurile îşi căutau aşezarea. Ceea ce avea în faţă trebuia publicat. Gânduri, trăiri, convingeri, expuse, în parte, în anii din urmă, şi pe care le revedea acum, se hotărî a le încredinţa tiparului. Nu erau pagini confesive scrise pentru a se justifica faţă de acţiuni din trecut, deoarece ideile prezentate erau deja cunoscute în mare parte. Spera că prin acest text va stârni „replici judicioase” şi nu se aştepta la schimbări de situaţii sau de mentalităţi.
Observa, şi acum avea şi alt unghi din care putea privi lucrurile, chiar în interiorul sistemului, că „universităţile, suferind prea mult de influenţa mediului social – pe care ele ar trebui să-l influenţeze – s-au politicianizat din creştet până-n talpă şi mare parte au devenit şcoli de politică, înainte de-a fi devenit purtătoarele faclei culturale. (…) studenţii şi profesorii lor fac politică şi de toate felurile.” (36)
După şase ani „de agitaţii, perioadă în care fusese secretar general (1912-1913), vicepreşedinte (1913-1914) şi preşedinte al „Centrului Studenţesc” Iaşi (1914-1919), participase la congresele studenţilor de la Galaţi şi Bucureşti, iniţiase moţiuni, redactase memorii, organizase o grevă generală, şi peste 50 de întruniri publice avea convingerea că „n-am făcut o politică de partid, dar recunosc că par¬tidele au făcut politică cu noi. Fără voia şi şti¬rea noastră am fost adesea instrumente în mâi¬nile lor. Am dus mai departe tonul declamator al înaintaşilor; ne-am aprins cu vorbe mari în care credeam fanatic; am declarat şi noi că o rupem cu trecutul cel rău şi totdeauna trecutul cel rău e cel apropiat, de obicei cel imediat; ne-am lăţit activitatea în afara universităţii sugestionându-ne pe noi şi pe alţii într-atâta că socoteam studenţimea ca fiind o nouă putere în stat; întruniri, şezători, agitaţii, gazete, interviuri date, festivaluri, alegeri etc., sunt tot atâ¬tea capitole din activitatea noastră. 
În sfârşit am adorat şi urmat cu fidelitate neţărmurită unele personalităţi dintre care răsar mai ales două: d-nii A.C. Cuza şi N. Iorga. Adoraţia mergea până acolo încât ne stânjenea forma-rea personalităţii: toate gândurile noastre, toţi paşii noştri trebuiau să fie reflexe ale gândului şi paşilor acestor oameni. Cugetare proprie – oricât de începătoare – nu exista. Eram to¬rente de sentiment gata să izbucnească în orice direcţie, la un semn, care uneori venea, mai deseori ni părea că vine; stare de spirit mai mult decât primejdioasă, care pregăteşte după împrejurări: manechine, fanatici, şovini, ori, când adorarea slăbeşte şi se lasă vântului, li¬chele de cea mai josnică specie. (…) Un singur lucru bun mi se pare că realizasem: o strânsă solidaritate tinerească, un simţ comun ce ne cuprindea pe toţi, dând mişcărilor studenţeşti armonie.” (37)
Pe lângă numeroase alte motive, atitudinea pe care o avea post-factum era determinată şi de faptul că „aproape toţi agitatorii de pe vremuri, au îmbrăţişat taberele pe care le combătuseră cu mare energie”. (38)
Cei grupaţi în jurul său erau extrem de părtinitori în chestiuni politice. Cum altfel să fi fost când le lipsea simţul critic!? Susţineau ideea intervenţiei contra Puterilor Centrale, crezând cu fermitate că acestea vor fi învinse. Nu aveau toate datele şi capacitatea de a înţelege ce se întâmpla şi perspectiva asupra acestor fapte era limitată. Se adăugau la acestea manipulările presei prin articolele şi ştirile confecţionate, funcţie de diversele interese ale taberelor din spate. Studenţilor nu le era cunoscut faptul că în acea vreme „propaganda a fost omniprezentă şi atotputernică în sfera comunicării publice, iar rolul presei a fost unul minor, care nu a satisfăcut niciuna din părţi, nici publicul, nici politicienii, nici militarii” (39). Domina „ameţirea într-un curent furtunos” şi respingerea oricăror alte idei venite din jur. Ajunseseră să creadă că angajarea României în acea conflagraţie va determina chiar sfârşitul războiului. 
Poziţia rectorului Constantin Stere (40), aceea de a susţine o politică germanofilă, nu făcuse decât să crească în rândul studenţilor agitaţia. 
Nutreau convingerea că mişcările în care erau implicaţi sunt de fapt acte ce le făceau pentru ţară. Fluturau steaguri, cântau imnuri şi cântece mişcătoare, ţineau discursuri şi fluierau adversarii. Totul era pentru România!
„Puterea unui sentiment se măsoară după capacitatea de jertfă. Dragostea de ţară ar trebui socotită după sacrificiile pe care cineva e în stare să le facă pentru dânsa. A ţine o mie de cuvântări, a te zbuciuma în faţa unei mulţimi adunate, nu dovedeşte mai sigur decât dorinţa de a te arăta. (…) patriotismul jurat la fiecare răscruce de drum, trâmbiţat pe fiecare piedestal de statuie, e foarte suspect.” (41) 
Foarte puţin a contribuit la dezvoltarea personalităţii acelor tineri implicarea în manifestările organizate de Centrul Studenţesc. Nu au înţeles şi reflectat la evenimentele în care au fost implicaţi şi pe care le-au provocat. Neînţelegerile acestea le-au luat cu ei şi după terminarea studiilor şi, în dorinţa de „a se implica” din nou, au fost atraşi de diverse grupuri partinice şi au intrat în circuitul fiziologiei – de suprafaţă – a acestora. Criterii exterioare i-au făcut să se îndrepte de o parte sau de cealaltă, şi amicii – întru o „cauză”, cândva comună – au devenit inamicii unei cauze necunoscute. 
„Agitaţia din stradă care alătură oameni dispuşi să strige împreună, e o legătură prea slabă pentru a nu se rupe la primul prilej; şi interesul politic care pune doi oameni alături, nu poate face niciodată punte de legătură între suflete. (42)
Se ajunge a se sacrifica „interesul pentru studiu vreunui interes de paradă – care nici măcar nu-şi atinge scopul urmărit. Într-o ţară în care cultura este aşa de rară, iar pseudocultura înăbuşă tot, este o greşeală de neiertat să se crească tinerii în uşurătate şi superficialitate” (43).

Richard Constantinescu

Note

1. Gr. T. Popa, Discursul profesorului A.C. Cuza, în „Unirea”, an. III, nr. 14, luni 21 apr. 1914, p. 1.
2. A.C. Cuza, Ideea naţionalistă ca principiu educativ, în „Studenţimea ieşeană”, Tip. „Dacia” Iliescu, Grosu & Co., Iaşi, 1912, pp. 11-12. 
3. Mihail Eminescu, Opere complecte. Poezii. Nuvele. Roman. Teatru. Cugetări. Scrieri: literare, economice, politice, filozofice. Scrisori. Critica raţiunei pure de Kant, Librăria Română şi Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefăniu & Co., Iaşi, 1914.
4. A.C. Cuza, Prefaţă, în „Mihail Eminescu. Opere complecte…”, p. IX.
5. C.D. Zeletin către Richard Constantinescu, Arhiva personală „Richard Constantinescu”, Scrisoare (Bucureşti, 18 sept. 2008).
6. A.C. Cuza, Prefaţă…, p. VIII.
7. Ibidem, pp. VIII-IX.
8. Nicolae Mărgineanu, Psihologie şi literatură. Ediţia a II-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 157.
9. Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 76.
10. Sărbătorirea lui „13 Martie” de studenţimea ieşeană, în „Unirea”, an. III, nr. 9, luni 17 mart. 1914, p. 3.
11. Congres studenţesc la Galaţi, în „Fulgerul”, an. I, joi 20 aug. 1915, p. 2. 
12. Memoriu adresat domnilor profesori ai Universităţii din Iaşi de către studenţimea universitară, Tip. Naţională I.S. Ionescu & M.M. Bogdan, Iaşi, 1916, p. 1.
13. Mişcarea studenţimii ieşene, în „Gloria”, anul I, nr. 56, luni 14 sept. 1915, p. 1. 
14. Idem
15. Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 2.
16. Virgil Arion „făcea impresie: era un «fermecător»”. (Lucian Boia,„Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 154).
17. Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 4. 
18. „Azi, Virgil Arion a venit dinadins la mine să-mi spună că trebuie să mergem cu Austria; el, din Liga Culturală, afirmă că acolo este viitorul.” (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 166).
19. Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 8. 
20. Ibidem, p. 9.
21. „Arion se implică în editarea ziarului Moldova, pus sub patronajul lui P.P. Carp (dar sub direcţia efectivă a lui Arion).” (Lucian Boia, op. cit., p. 156).
22. Dna Riegler era soţia prof. Emanoil Riegler de la Facultatea de Medicină din Iaşi, membru în senatul universităţii. Studenţii, în memoriul înaintat profesorilor universităţii ieşene atrăgeau atenţia că „nu s-a mai văzut de când lumea, ca bărbatul să dea verdict într-o pricină în care soţia este parte”. (Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 18).
23. Dr. Gr. T. Popa, Din viaţa universitară. Amintiri, critici şi propuneri, Atelierele „Adevărul”, Bucureşti, 1923, p. 55.
24. Gr. T. Popa, „Barbaria” de la Universitate, în „Gloria”, anul II, nr. 154, miercuri 13 ian. 1916, p. 1.
25. Idem.
26. Idem.
27. Informaţii, în „Gloria”, an. II, nr. 154, miercuri 13 ian. 1916, p. 2.
28. Agitaţia studenţimii, în „Gloria”, an. II, nr. 165, marţi 26 ian. 1916, p. 1. 
29. Uz., Şfichiuiri, în „Gloria”, an. II, nr. 180, duminică 14 feb. 1916, p. 1.
30. Şedinţa Marelui Colegiu Universitar, în „Gloria”, an. II, nr. 181, marţi 16 feb. 1916, p. 1. 
31. Întrunirea de la Centrul StudenţescIdem.
32. Lucian Boia, op. cit., pp. 314-315.
33. Profesorul Rainer a candidat la funcţia de decan, dar numărul voturilor exprimate în favoarea sa au fost de şapte, în timp ce contracandidatul şi câştigătorul alegerilor, profesorul Vasile Negel a obţinut treisprezece voturi.
34. Acest episod apare prezentat într-un mod total diferit, distorsionat, cu alte personaje în scenă, în capitolul „Pagini memorialistice” din volumulProfesorul Gheorghe Năstase. Profesionist, dascăl şi erudit al şcolii medicale ieşene. Pagini memorialistie. Inedite. Postume, Ed. Răzeşu, Piatra Neamţ, 2005. Profesorul Gheorghe Năstase, octogenar fiind, hotărâse să-şi scrie memoriile. Situarea sa faţă de multe din cele întâmplate fiind mult prea îndepărtată, a dus la apariţia unor erori de relatare. O astfel de eroare, pe care am considerat necesar a o prezenta, trebuie pusă în paralel cu realul întâmplărilor, neprezentate până la acest moment, pentru reţinerea lor aşa cum s-au derulat. 
„Eram în anul 1915 când, în primăvară, se desfăşoară la Iaşi, în sala Teatrului Pastia (cu intrarea din Piaţa Unirii), o întrunire socialistă, în cap cu Cristescu zis Plăpumaru, la care un grup de vreo 10 studenţi, avea chiar de la început în sală, o atitudine de scandal. Congresiştii au căutat să-i dea afară şi de aici scandal, bătaie etc. Grupul studenţilor se măreşte cu alţii care, auzind de conflict au venit să îngroaşe rândurile. În scurt, întrunirea nu se poate ţine. Între timp, rectorul Universităţii, Constantin Stere, poate anunţat, poate din întâmplare, trece cu trăsura prin Piaţa Unirii (într-o duminică la orele 10-11) ca un simplu observator, pentru ca a doua zi, Senatul Universitar să aplice unor studenţi unele sancţiuni, între care suprimarea bursei Carol celor care au participat la mişcare. Cum între aceştia era şi studentul I. Gheorghiu de la medicină, studenţii se ridică şi cer intervenţia Societăţii pe lângă rectoratul Universităţii pentru anularea pedepselor. Situaţia era dificilă pentru preşedintele Societăţii. Greu de anulat sau de revenit asupra unor hotărâri ale Senatului Universitar. Totuşi trebuie încercat ceva. Atunci, împreună cu fostul preşedinte al Societăţii, Ion Dinescu, ne ducem într-o audienţă la rector. Profesorul Stere ne primeşte şi ne ascultă foarte atent. Expunem că studenţii s-au dus la o întrunire publică în calitate de alegători la Colegiul al II-lea de Cameră, că au fost provocaţi etc.
Raspunsul e prompt: «Nu se poate reveni asupra unei hotărâri a Senatului Universitar şi, mai mult, studenţii trebuie să facă şcoală şi nu politică!»
Atunci noi am replicat că bursele nu trebuie nici acordate şi nici suprimate ca o favoare sau o presiune politică şi totuşi… am întors-o pe partea sentimentală… studentul căruia i s-a luat bursa e sărac şi n-are cu ce trăi etc. Mai mult, pentru a se solidariza cu el, studenţii de la medicină sunt hotărâţi să facă grevă. Declaraţia nu l-a impresionat pe rector. Atunci noi îi spunem că nu cerem o revenire asupra hotărârii Senatului Universitar dar să se dea un mijloc de existenţă studentului, oricum ar fi el. Rectorul nu admite. Atunci noi declarăm că persistăm pentru grevă şi plecăm cu tot respectul. Profesorul Stere, gânditor, ne urmăreşte cu privirea până la uşă, apoi ne cheamă înapoi: «Nu veţi lua nicio hotărâre până nu vă va spune Gheorghiu!»
Acesta ne aştepta pe sală. Îi spunem să intre la rector. După o scurtă aşteptare, pedepsitul vine şi ne spune să nu mai facem nicio acţiune. Bucuroşi de rezultat, n-am mai căutat să aflăm ce s-a aranjat, iar modul cum s-a aranjat nu l-am ştiut niciodată.” (pp. 85-86).
35. Comitetul studenţesc pe care îl conducea era implicat şi în probleme sociale. Hotărau cine trebuie să primească bursa „Fondului Carol”, cine să beneficieze de masă gratuită la cantină şi aveau în administrare şi căminul studenţesc. 
36. Dr. Gr. T. Popa, Din viaţa universitară…, p. 14.
37. Ibidem, pp. 26-28.
38. Ibidem, p. 71.
39. Călin Hentea, Arme care nu ucid, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 82.
40. Grigore T. Popa avea să-şi reconsidere ulterior opiniile faţă de Stere, şi să vadă în el un „om de convingeri” şi o persoană cu destule merite. (Dr. Gr. T. Popa, Din viaţa universitară…, p. 55).
41. Ibidem, pp. 100-101, 102.
42. Ibidem, p. 126.
43. Gr. T. Popa (semnat P.Gr.), Iar pe dos, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. III, nr. 11, 15 iun. 1937, p. 1099.

(Articol apărut în revista Medicina Modernă, vol. VIII, nr. 2, 2011)

  1. Redescoperă Istoria: Nunta Căpitanului Mişcării Legionare Corneliu Zelea Codreanu cu brăileanca Elena Ilinoiu, din 14 iunie 1925, în fotografii inedite, în care apare şi A. C. Cuza. Şi un VIDEO cu Doamna Elena Codreanu din 1994 | Victor Roncea Bl

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: