Recuperarea operei culturale a lui A. C. Cuza

Revista Cultura a publicat în numarul său de ieri, 23 ianuarie 2011, un articol cu titlul Eveniment editorial: A. C. Cuza, „Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului“, dedicat operei amintite a marelui om de cultură A.C. Cuza. Autorul, I. Oprişan, apreciază că „Evenimentul anului trecut în materie de editii critice este probabil revelarea unei masive lucrari de A. C. Cuza despre M. Eminescu („Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului“, vol. I: „Teoria romantismului“, vol. II: „Viata si opera lui Eminescu“), finalizata în 1919 dar ramasa în manuscris timp de aproape un secol.” În articol domnul I. Oprişan face o analiză a lucrării lui A. C. Cuza apreciind-o în cei mai pozitivi termeni, dar după ce a ţinut să încerce a-l trage de urechi pe „antisemitul A.C. Cuza”, dovedind că încă nu este suficient de independent pentru a putea să nu se mai gândească la reacţia vânătorilor de „antisemiţi”.
Remarcăm o prezenţă tot mai frecventă a operei lui A.C Cuza în viaţa culturală şi socială ceea ce nu poate decât să ne bucurie. Am descoperit pe pagina Confederaţiei Sindicale Naţionale Meridian că la secţiunea cea mai importanţă, bibliografie sindicală, stă la loc de frunte cartea lui A.C. Cuza, Meseriaşul romîn, Iaşi, 1893.

Eveniment editorial: A. C. Cuza, „Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului“

Autor I. Oprişan

Evenimentul anului trecut în materie de editii critice este probabil revelarea unei masive lucrari de A. C. Cuza despre M. Eminescu („Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului“, vol. I: „Teoria romantismului“, vol. II: „Viata si opera lui Eminescu“), finalizata în 1919 dar ramasa în manuscris timp de aproape un secol.
Dincolo de rolul funest al profesorului de economie Cuza în politica româneasca, în spatiul careia a promovat sistematic antisemitismul „stiintific“ (acesta tinând loc de orice alt program) si a inspirat Miscarea Legionara, sau poate chiar din cauza acestui rol, aparitia de acum merita toata atentia. Nu trebuie uitat ca A. C. Cuza a fost unul dintre cei mai importanti editori ai lui Eminescu; editia sa din 1914 (M. Eminescu, „Opere complecte. Poezii. Nuvele. Roman. Teatru. Cugetari. Scrieri: Literare, economice, politice si filosofice. Scrisori. „Critica ratiunii pure“ de Kant“, cu o prefata si studiu introductiv de A. C. Cuza, Iasi, IX+680+errata) a fost apreciata inclusiv de Perpessicius („editia A. C. Cuza a adus, întâia, imaginea unui scriitor fecund, de o vasta si variata activitate si a stimulat mai mult ca orice pledoarie catre acea editie integrala si critica pe cale de realizare“). Acestei editii a lui Cuza (realizate, de fapt, în colaborare) i se datoreaza în mare parte descoperirea – editia I. Scurtu din 1905 nu trecuse mai departe de anul 1877 – publicisticii eminesciene si intensa ei valorificare de catre nationalismele interbelice, fie ele benigne sau maligne.
Cartea este editata la Saeculum I.O. de catre I. Oprisan, în cadrul seriei „Corpusul receptarii critice a operei lui M. Eminescu“, din care au aparut pâna în prezent 3 volume acoperind secolul XIX si înca 25 pentru începutul de secol XX (respectiv pâna în anul 1920). Lucrarea lui A. C. Cuza apare în volumele 23 si 24 (volumele pentru secolul XIX fiind numerotate separat de cele pentru secolul XX).
Reproducem în continuare nota editorului asupra volumului al doilea din opusul cuzist, „Viata si opera lui Eminescu“.
„Cultura“
„Viata si opera lui Eminescu“ reprezinta partea a II-a a lucrarii „Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului“.
Se pastreaza la Biblioteca Academiei Române, sectia Manuscrise, Arhiva A. C. Cuza, mapa I (3), ms. 1, 587 file scrise pe o singura parte (câteva si pe verso), semnat, la sfârsitul prefetei: „A. C. Cuza, Universitatea din Iasi“. Întregul manuscris e datat o singura data, la sfârsitul „Prefetei“ cu caracter general, din fruntea lucrarii: „În ziua Înaltarii Sfintei Cruci 1919“.
Fiind – în anul 1919 – una dintre ultimele personalitati care l-au cunoscut direct si au trait o vreme în preajma lui
M. Eminescu – de altfel a si publicat câteva pagini de amintiri („Kamadeva“, 1 iulie 1909, v. „Corpusul receptarii critice a operei lui M. Eminescu“, vol. VII, pp. 284-289), reluate în lucrarea pe care o adnotam (cap. IV, „Amintiri personale“) –, A. C. Cuza a fost nemultumit, înca de la începutul secolului XX, –, când i-a încoltit ideea publicarii într-un mare volum a tot ce a scris poetul national, si a elaborarii unui studiu obiectiv, întelegator, asupra vietii si operei acestuia – de felul absolut contradictoriu în care a fost interpretata creatia celui mai mare poet român.
Am tinut sa precizam acest fapt, întrucât factorul memorialistic are un rol esential în aprecierile autorului; judecata sa asupra operei si a personalitatii eminesciene fiind continuu verificata din perspectiva modului de manifestare si de gândire ale poetului, asa cum l-a cunoscut personal, sau cum i s-a dezvaluit el în evocarile involuntare sau ca urmare a întrebarilor speciale pe care i le-a adresat.
Adaugând la aceasta marturisirile unor apropiati ai poetului, pe care A. C. Cuza le-a consemnat, figurând doar aici, precum si scrisorile inedite, ce i-au fost puse la dispozitie în vederea elaborarii lucrarii, întelegem ca dincolo de orice alte consideratii, exegeza în discutie are, înainte de toate, valoarea unui document unic de istorie literara, ce trebuie consultat obligatoriu, de oricine se ocupa de viata, personalitatea, gândirea si creatia lui Eminescu.
De altfel, multe din datele biografice sunt negate sau corijate, în lumina cercetarilor proprii, iar aproape toate asertiunile asupra operei si a personalitatii poetului sunt drastic revizuite.
Nemultumirile sale asupra a ceea ce s-a scris despre Eminescu sunt grupate, nu întâmplator, în „Introducerea“ la cele doua volume, subintitulata „Ce stim despre Eminescu?“, precum si în cele doua „Prefete“ – la întreaga lucrare, si la vol. II, „Viata si opera lui Eminescu“.
Ele reprezinta obiectivele mari ale studiului, carora le da sistematic raspuns, tinând seama, pentru prima data, de faptul ca opera, gândirea si manifestarea poetului constituie un tot care nu poate fi fragmentat si judecat separat; un tot organic, care se explica direct si indirect prin el însusi.
Spre deosebire, de asemenea, de tot ce s-a scris anterior si în buna masura si posterior, A. C. Cuza îl considera pe Eminescu drept geniu, o monada inconfundabila, care nu numai ca nu a fost influentat – decât poate nesemnificativ – de formele mediului – familial, scolar, larg social –, ci chiar le-a schimbat, fiind unul dintre factorii care au contribuit esential la îndreptarea vietii social-politice-culturale pe fagasul favorabil spre a ne putea cunoaste si regasi pe noi însine.
Si demonstrarea cu exemple – ca nu „Junimea“ si Titu Maiorescu l-ar fi înrâurit pe poet, ci dimpotriva ca Eminescu l-a determinat, prin viziunea sa, pe „mentorul“ de la gruparea ieseana sa se revizuiasca în unele privinte – e poate faptul cel mai spectaculos al cartii.
Dar A. C. Cuza aduce argumente ca si P. P. Carp s-a folosit de sugestiile din articolele politice eminesciene, pentru a da, de pilda, aripii dizidente a Partidului Conservator titulatura formulata de poet sau pentru a fundamenta împroprietarirea taranilor de la 1889 si „maioratul“ de mai târziu.
Însa pledoaria cea mai larga a autorului e îndreptata împotriva întelegerii pesimismului eminescian, ca un „pesimism empiric“, „realist“, „vulgar“.
„Prin pesimism – scrie el –, în adevar, se întelege, de obicei, o amaraciune, descurajare, tristete, care ne face sa privim viata ca o mizerie, fie pentru ca nu a satisfacut aspiratiile noastre, fie, din contra, din cauza ghiftuirii, precum e pesimismul tipic al «desertaciunii desertaciunilor» Eclesiastului. Într-un cuvânt: mizerabilism. Asa a fost înteles si pesimismul lui Eminescu, atribuit de «critica stiintifica», dupa cum am vazut, mai întâi, suferintelor lui personale, apoi disparitiei claselor mijlocii de la noi, în sfârsit, contactului cu „Junimea“ de la Iasi si politicii conservatoare.
Asadar, a avut atâtea motive de suferinta, în viata aceasta, destinata tuturor fericirilor: saracia lui proprie, decaderea comertului si meseriilor românesti, atmosfera din cercul «Junimii» si a Partidului Conservator“.
„Va sa zica – continua el cu adânca ironie la adresa «criticii stiintifice», a lui C. Dobrogeanu-Gherea în primul rând –, daca s-ar fi bucurat de o situatie materiala mai buna, daca clasele mijlocii românesti ar fi prosperat în plina vigoare, daca el ar fi trait în rândurile fericitului Partid Liberal: ar fi fost un alt om! Caci de aceasta e vorba. Si nu e o gluma. Doar «critica stiintifica» stim ca ne-a servit pâna si ipoteza hazlie: a lui Eminescu întâlnind pe C. A. Rosetti si devenind – prin înrâurirea acestuia – din pesimist, optimist!“
În toate discutiile si aprecierile anterioare asupra lui Eminescu e vorba, conchide A. C. Cuza, de un pesimism cauzat de „pricini externe“, putând fi numit „pesimism empiric“.
Or, dupa el, pesimismul eminescian e congenital, profund sufletesc si de formatie spirituala, care s-ar fi manifestat la fel, indiferent de conditiile de viata si de substanta mediului în care ar fi trait, constituind o atitudine de judecare a realitatii, desprinsa de împrejurarile vietii personale, care nici nu-l intereseaza la urma urmei, întrucât îsi concepea existenta ca o jertfa pentru binele celorlalti.
„Dupa conceptia noastra, de-a dreptul contrara – noteaza A. C. Cuza – pesimismul lui Eminescu este pesimism idealist, manifestându-se anume în trei forme deosebite: ca sentiment superior, poetic si filosofic, în lumina caruia framântarile vietii practice apar ca manifestari fara pret; ca sistem de gândire, privind viata în sine, sub raza gândului etern, a contemplarii ideilor vesnice; în sfârsit, ca revolta morala activa, pornind din înaltimea acestei contemplari ideale, împotriva raului care domneste în lume.
Si cu toate aceste forme ale lui, pesimismul lui Eminescu se va dovedi, ca e – prin firea lui însusi – cu totul strain de orice subiectivism îngust, de orice amaraciune datorita suferintelor proprii, ce s-ar reflecta în operele lui, care nu ar fi, dar, decât rasfrângeri ale egoismului sau.
Împotriva acestei trivializari a scrisului celui mai mare poet al nostru – a devalorificarii întregii lui vieti si a punctului de vedere superior, pe care îl reprezinta – ne ridicam cu toata puterea“.
Analizând pas cu pas cele trei forme (ipostaze) ale pesimismului în opera lui Eminescu în lumina a numeroase exemplificari ilustrative, autorul releva:
„Durerile eterne sdin «Preot si filosof»t – ale nimicniciei vietii în sine – exclud însa durerile trecatoare, ale vietii vremelnice. Acel pentru care dorinta e numai «spuma nimicniciei lui», nu mai doreste nimic, si nu poate, dar, sa sufere si sa plânga de lipsa celor nedorite de dânsul.
Se vede, dar, si aici ca nu putea fi vorba de amaraciunea suferintelor proprii, determinând acest pesimism, asadar, de pesimismul vulgar, care nu are loc sa existe fata de sentimentul filosofic al nimicniciei universale.
Caci acesta – facându-ne sa renuntam de bunavoie la orice vânare de bunuri si marire – nu poate fi totodata si durere pentru pierderea lor, ci se rezolva în contemplare senina“.
Si încheie cu o concluzie absolut neasteptata, dar justa, care schimba radical viziunea asupra pesimismului eminescian: „Ca sentiment superior, poetic si filosofic, acest pesimism e, dar, optimism“.
În sensul ca desprinzându-se total de suferintele proprii – neînsemnate în raport cu „durerile eterne“ – poetul si omul în genere se poate dedica cu trup si suflet în scurta lui viata intereselor general umane, în speta nationale, la Eminescu.
O raza de lumina aruncata asupra vietii generale a neamului, contributia cât de mica la autocunoasterea de sine, la înfiriparea constiintei nationale spre a realiza, ca popor, ce i-a fost menit de Destin, constituie într-adevar idealuri optimiste, pentru care poetul „nepereche“ a luptat cu abnegatie.
„Ca sistem de gândire – se opreste autorul asupra celei de-a doua ipostaze a sentimentului analizat – pesimismul lui Eminescu este urmarea logica a filosofiei idealiste, bazata pe deosebirea esentiala dintre realitatea ideilor vesnice si aparenta efemera a lucrurilor, în teoria lui Platon, dintre Brahma si Maya înselatoare, a filosofiei indice, dintre «lucrul în sine» si fenomen, al lui Kant; în sfârsit, dintre «vointa» si reprezentare a lui Schopenhauer, rezumând filosofemele anterioare si dându-ne de la dânsul, explicatia definitiva a lumii“.
Iar dupa ce aduce o seama de probe – ar fi putut cita mult mai multe – A. C. Cuza observa: „În ultima analiza, acest pesimism idealist metafizic, al dorintelor stinse – ca urmare logica a conceptiei idealiste – se vede ca este cu totul diferit de pesimismul empiric, realist, al dorintelor nesatisfacute, asadar, în întelesul obisnuit ce se da acestui cuvânt: de amaraciune, deznadajduire, deceptie.
Din contra, acest pesimism filosofic exclude orice pesimism vulgar, întrucât rezulta, nu ca acesta, din neajunsurile fatale ale vietii practice, ci din deprecierea vietii în sine, pe care o judeca din înaltimea cugetarii abstracte. Si aici tocmai si el îsi gaseste corectivul, fiind cu adevarat optimist, prin aceea ca ne stramuta, pornind de la inima – pe aripile sentimentalismului superior, se întelege – din lumea mizeriilor traiului, în lumea senina a gândirii si a fanteziei poetice, a contemplarii ideilor vesnice“.
În sfârsit, analizând cea de a treia ipostaziere a pesimismului eminescian, „ca revolta morala activa“, autorul releva: „Concluzia practica a acestui pesimism mare, al revoltei morale, nu este însa amaraciunea pasiva a „pesimismului“, în întelesul comun, ci tocmai, din contra, un aspru optimism activ, al luptei pentru viata, tinzând la înfrângerea raului prin el însusi, ca principiu stapân pe destinele lumii“.
Sau, cum formuleaza mai departe, dupa ce ilustreaza cu citate revelatorii „lupta eroica, pe care spoetult a dus-o întreaga lui viata, lovind fara crutare în oameni si lucruri, nu ca un „pesimist“ amarât, ci ca un idealist constient si pururea însufletit pentru bine, adevar si frumos“:
„Asadar, a nu reduce tot la materia pieritoare, «azi în noi, mâine-n ruina», a crea o alta lume, ideala, mai presus de lumea marginita, a simturilor, a urma cugetarile regine, a convorbi cu idealurile – iata scopul vietii, care, redusa la mecanismul ei, nu e decât o amagire si un necontenit prilej de suferinti.
Va sa zica, pe lumea aceasta e înca o fericire posibila: în lupta sfânta pentru înfaptuirea idealurilor vesnice, carora le jertfesti, de bunavoie, existenta ta efemera, materiala“.
Înmanunchind ideile partiale asupra celor trei forme de manifestare a pesimismului, A. C. Cuza conchide:
„Din toate acestea, se vede lamurit ca – în orice forma l-am privi, ca sentiment superior, poetic si filosofic, care îsi gaseste în sine satisfactia sa; ca sistem de gândire, care ne ridica în lumea senina a ideilor vesnice; ca revolta morala activa, care este un izvor nesecat de energie si multumire durabila – pesimismul lui Eminescu este pesimism idealist, care, privit în consecintele lui practice, oricât s-ar parea de paradoxal, cum am zis, e absolut optimist, însemnând, în tot cazul, negarea desavârsita a pesimismului vulgar, realist, al vaicarelii de durerile proprii“.
Si, spre a face ca punctul sau de vedere sa triumfe definitiv, A. C. Cuza aduce ca ultim argument atitudinea antipesimista a lui Eminescu din articolul program al revistei „Fântâna Blanduziei“:
„La sfârsitul vietii lui, asadar, dupa atâtea suferinti si amaraciuni, si cu trei luni înainte de izbucnirea ultimei crize, care l-a rapus – observa autorul – Eminescu se ridica împotriva «pesimismului», pe care îl considera ca o boala psihologica si ca un regres intelectual, precum, de altfel, si este. Si oare cum se explica atitudinea lui?
În ipoteza pesimismului realist, determinat de suferintele proprii ale conceptiei comune, acest articol ramâne un rebus psihologic si logic, nedezlegat. Caci daca pesimismul lui Eminescu ar fi pesimismul acesta – cum s-ar explica, oare, optimismul lui hotarât de la urma? Nu ne-ar mai ramânea decât sa zicem, ca atitudinea lui optimista finala e rezultatul bolii ce i-ar fi slabit facultatile lui sufletesti. Dar atunci, boala si suferintele – determinând optimismul – nu mai pot fi, în tot cazul, totodata si cauzele pesimismului sau. Conceptia comuna se vede, dar, ca ajunge aici la absurd. Ceea ce era de dovedit.
În ipoteza pesimismului idealist, care este a noastra, articolul lui Eminescu, din «Fântâna Blanduziei», din contra, e pe deplin lamurit si are o valoare deosebita, venind de la dânsul. Caci în acest articol, el însusi determina, în mod indirect, caracterul pesimismului sau ca pesimism idealist – cum am zis, al sentimentului superior, al gândirii ajunse la hotarele ei, al revoltei morale active – care nu are nevoie a fi vindecat, în niciuna din aceste forme ale lui, întrucât e sanatatea si puterea cea mai desavârsita a sufletului, de-a dreptul opus, asadar, pesimismului realist, al îndurerarii materiale, care în adevar ca este o boala.
De aceea, în mod logic, si pe deplin consecvent cu el însusi – temându-se poate chiar anume de interpretarea gresita a pesimismului sau – înca în ultima clipa, îl vedem stapânit de grija sa nu ne vada pierzând «bucuria de a trai si dorinta de a lupta», se întelege, pentru scopurile ideale ale vietii: absolut optimist!
În rezumat: iata ce este si ce nu este pesimismul lui Eminescu. El nu este: înacrire egoista de suferintele proprii, vaicareala estetica pentru nefericirea obsteasca; întristare pasiva, sterila. El este: plutire sentimentala pe deasupra desertaciunilor; înaltare senina a gândului, în lumea ideilor; energie activa, roditoare, în lumina lor vesnica. Pesimismul lui Eminescu e, dar, cu totul deosebit de «Weltschmertz»-ul lui Werther, de «infelicità» – a lui Leopardi si de «spleen»-ul lui Byron. Idealist, si nu realist, acest pesimism îsi pastreaza, si în practica, valoarea nepretuita a idealismului.“
Am insistat mai pe larg asupra opiniilor lui A. C. Cuza privitoare la pesimismul eminescian, întrucât ideea de fata – absolut noua fata de tot ce s-a scris anterior si chiar dupa aceea – reprezinta perspectiva de baza a cartii1; care se împleteste la tot pasul cu celelalte câteva puncte de vedere, precum afirmarea caracterului unitar al viziunii eminesciene, în toate formele de întrupare a creatiei sale – de la poezie la proza, dramaturgie, publicistica –; a unitatii manifestarilor poetului din copilarie pâna la moarte; a rolului de ferment exercitat de poet asupra contemporanilor si chiar a societatii în întregul ei, si nu invers; a caracterului nepartinic, profund national, al publicisticii politice eminesciene – care i-a deranjat în egala masura nu numai pe liberali, ci si pe conservatori; a vizionarismului întregului sau demers; a iubirii pâna la devotiune a claselor productive si în speta a taranului român etc.
Punctul de vedere cu totul nou al autorului asupra politicii în sine si a publicisticii de natura politica din „Timpul“, prezentat pe larg în cuprinsul lucrarii, este sintetizat, la un moment dat, relativ succint:
„Rezumând – scrie el – ajungem la urmatoarele constatari, de mare importanta, care lamuresc unele puncte esentiale, a caror ignorare totala a dat nastere la aprecieri atât de gresite, cu privire la o parte însemnata a operei, chiar literare, dar mai ales la actiunea politica întreaga a lui Eminescu, mergând pâna la considerarea lui, injurioasa, ca mercenar al unui partid:
Politica lui Eminescu, în primul rând, este politica teoretica, a unei teorii de stat luminoase, formata treptat din studii adânci, filosofice si economice politice, între anii 1870-1875 si aparând ca sistem de gândire pe deplin închegat, în prelegerea despre «Influenta austriaca», din 14 martie 1876, când, asadar, nu avusese niciun contact cu politica practica.
Politica lui Eminescu este, în mod desavârsit, politica romantica, a tuturor elementelor romantismului, îndeosebi, politica idealista, nationalista, arhaista, organica, opusa politicii materialiste, cosmopolita, moderniste, mecanice.
Politica lui Eminescu este politica conservatoare, opusa politicii liberale, de la idei la idei, si nu de la partid la partid, asadar, politica de conservare nationala, de ocrotire si de dezvoltare, prin munca si economie, a natiei cu clasele ei pozitive, contrara politicii de schimbari nesfârsite, de concurenta libera, neînfrânata a individualismului autonom mondial.
Îndeosebi el considera liberalismul la noi ca fiind fara baza si pernicios, în lipsa unei clase de mijloc pozitive, de industriasi si comercianti si fata de starea de incultura a taranilor, condamnati sa cada victime ale concurentei vitale, în cadrul unor institutii de importatie straina, complicate si costisitoare, de care ei nu se pot folosi, si care servesc numai satisfacerii intereselor parazitare ale unei clase neproductive de scribi.
Politica lui Eminescu, în sfârsit, este politica pozitivista, de cercetare a realitatii si de solutii riguros determinate de necesitatile ei, în primul rând economice, contrastând cu politica utopista, de constructii rationaliste, arbitrare, care tind a se impune, în mod absolut, indiferent de mediu si timp.
Acestea sunt caracterele generale – care si ele alcatuiesc un sistem – ale politicii lui Eminescu. Caci fiind teoretica, ea rezulta din adâncirea teoriei romantice; romantica, în principii, ea este conservatoare în practica, conservatoare, ea este prin firea ei însasi pozitivista; pozitivista, ea este politica relatiilor rodnice, si nu a unor abstractii sterile.
Romantismul si pozitivismul, în politica, se vede, dar, ca se conditioneaza, nu se exclud. Caci romantismul, ca si pozitivismul politic, au a face cu aceeasi realitate nationala, pe care romantismul o priveste în lumina unor principii superioare, iar pozitivismul o cerceteaza în amanuntele ei. Romantismul e o conceptie, un punct de vedere, pozitivismul, o metoda. Conflict, asadar, între dânsele – daca fiecare ramâne în sfera sa proprie – nu poate fi. Si e bineînteles, ca nu e vorba de ceea ce se numeste vulgar «romantism»– si nici de degenerarea romantica – ci de romantismul în sine, asa precum a fost determinat de noi, prin analiza elementelor lui.
Cu totul de alta natura, fie zis si aici, e rationalismul politic, tot atât de contrar romantismului, ca si pozitivismului, de care îl desparte realitatea. De aceea, precum romantismul, din firea sa însasi, în practica, e pozitivist si concret, tot astfel rationalismul e utopist si abstract.“
Sau: „Eminescu, care era prea pozitivist, ca sa se însele pe sine, si prea cinstit, ca sa însele pe altii, nu se contrazice cu nimic.
Neluând parte la politica practica, el se lupta pentru ideile proprii, conservatoare – organice, care nu numai ca nu au fost realizate, dar nici macar întelese si împartasite de partidul conservator. Si ca dovada, avem faptul ca aceste idei nu au avut nici premergatori, nici urmasi în partid, dupa retragerea lui de la «Timpul».
Putem zice chiar, oricât s-ar parea de straniu la prima vedere, ca ele au fost numai tolerate de organizatia partidului, si aceasta din cauza talentului cu care erau expuse, si pentru ca Eminescu avea sprijinitori printre individualitatile marcante conservatoare, ca Titu Maiorescu, Lascar Catargiu, Teodor Rosetti si altii; în rândul carora însa nu intra P. P. Carp, care – stiu personal ca nu l-a prea putut suferi niciodata“.
Desi autorul îl leaga volens nolens pe Eminescu de „Junimea“, el îl separa, totusi, categoric – probabil primul asa de distinct – de miscarea ieseana, opunându-l radical „cultura-lismului abstract“, „estetismului absolut“ literar, „criticismului social formal“ si mai ales „idealului“ junimist al civilizatiei „fata de care natia esrat considerata nu ca scopul ei însusi, ci ca mijloc pentru acest ideal, în afara de dânsa, pretins mai înalt“, respectiv, principiilor cosmopolite de umanitate si de „liberalism“.
Ca reprezentant de vârf al romantismului (contrazis de „Junimea“, care traseaza un drum gresit dezvoltarii nationale), Eminescu e pus de autor în descendenta „romantismului tranzitiei“, care încercase zadarnic, prin Alecu Russo, Simion Barnutiu, Dionisie P. Martian, Aron Pumnul, B. P. Hasdeu, sa atraga atentia asupra problemelor acute ale culturii, economiei si vietii politice a natiunii, fara ca solutiile lor sa fie luate în seama.
„«Rationalismul» intelectualist, materialist, cosmopolist, modernist si mecanic – scrie autorul, cu referinta directa la «Junimea» si la Titu Maiorescu -, în fata acestor fapte, pe care astazi nimeni nu le mai poate tagadui, putem zice ca a dat un faliment rusinos: prin înstrainarea de noi. Si rezultatele lui se puteau prevedea cu mult înainte, cerând parasirea hotarâta a acestei directii gresite“.
Dimpotriva, Eminescu a întors, atât instinctiv, cât si împins de înalta sa spiritualitate, poporul român pe fagasul cel bun.
„«Romantismul», sentimental, idealist, nationalist, arhaist si organic, asadar cu principii contrare, se vede însa ca reprezinta reactiunea logica, fireasca aici, si singura cale de «mântuire: prin întoarcerea catre noi însine»“.
„Acesta este întelesul, înca neînteles, mi se pare, – rosteste autorul – al operei lui Mihail Eminescu“.
În sfârsit, ultima mare chestiune, total diferit abordata de A. C. Cuza în lucrarea adnotata, o constituie problema dragostei lui Eminescu.
Cu un rar simt al întelegerii fenomenului, autorul leaga chiar trezirea poetica si brusca lui maturizare artistica de dragostea pasionala, platonica, pura, trezita de actrita Eufrosina Popescu, în 1868, care se stinge din viata în 1870.
Aceasta „pasiune mistuitoare“ – scrie A. C. Cuza – „a zguduit întreaga lui fire, ridicându-l pe aripile entuziasmului catre înaltimile adevaratei poezii, dupa ce trecuse, mai întâi, printr-o criza sufleteasca acuta, de revolta idealista“.
„În fata primului amor al lui Eminescu“, „se cutremura întreaga lui fiinta“ – noteaza autorul altundeva.
Sau: „Numai sub impresia ei – a Eufrosinei Popescu – el se trezeste la o noua viata poetica“. Si înca: „Aceasta iubire, care nu a avut nicio urmare materiala si a durat prea putin, a exercitat o actiune covârsitoare si durabila asupra sufletului sau, pe care l-a zguduit si înaltat“.
Autorul crede chiar ca ecourile acestui prim amor se propaga în toata creatia sa poetica ulterioara, fiind „greu sa deosebim adeseori în opera lui, ceea ce este actual, de ceea ce porneste de la acest curat izvor al inspiratiei lui, la care ne trimite odata el însusi de-a dreptul, în una din cele mai frumoase poezii ale lui «La steaua» publicata în decembrie 1886, cu minunata comparatie dintre iubirea stinsa si lumina stelei ce-a murit.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca“.
El nu se sfia sa afirme, cu îndreptatire, ca tot ce a publicat Eminescu înainte de „Venere si Madona“ si „Mortua est“ reprezinta opera unui simplu versificator si ca de-abia cu cele doua creatii, nascute din dragostea pentru Eufrosina Popescu, poetul se trezeste si devine constient de menirea sa.
Acordând o asa de mare importanta iubirii trezite de actrita din trupa lui Pascali în procesul de creatie eminescian, A. C. Cuza considera totusi, ca „prima lui iubire“ a fost Veronica Micle, întrucât anterior nu fusese iubit.
Cât despre rolul celorlalte figuri feminine din viata lui Eminescu, invocate de biografi, el le neaga orice importanta.
„Din vara anului 1868 si pâna în vara anului 1889, asadar de la vârsta de optsprezece ani si pâna la moarte, am vazut ca doua femei numai au stapânit simtirea lui Eminescu: Eufrosina si Veronica“.
„Eufrosina si Veronica… au fost, în adevar, iubite de dânsul, cu patima si au exercitat asupra sufletului sau o înrâurire adânca, pe care o putem urmari în opera lui poetica, alcatuita în marea ei majoritate, din poezii de iubire.
Cele mai multe dintre ele stau în legatura cu fapte concrete si i-au fost inspirate de dragostea acestor femei, precum am vazut ca e cazul cu «Venere si Madona», «Mortua est» si «Scrisoarea întâi».
Pe buna dreptate, însa, autorul relativizeaza rolul celor doua femei iubite, întrucât sferele gândirii si exprimarii sale artistice în aceasta privinta sunt nemarginite.
„Din alt punct de vedere – scrie el –, ar fi gresit sa le atribuim sEufrosinei si Veronicait o actiune personala mai mare decât ar fi putut sa o aiba, asupra poetului nostru, a carui iubire, desigur, ca nu se poate reduce – ca iubirea oricui – la actiunea fericita sau nefericita a cutarei femei.
De altfel, aceasta s-a si putut vedea din atitudinea lui neobisnuita si uneori stranie, care si ea, ca si opera însasi, are nevoie a fi înteleasa, înfatisându-ni-se ca o adevarata problema“.
Cu atât mai îndreptatita e observatia în cazul lui Eminescu, cu cât avem de a face în opera lui – si, desigur, si în existenta propriu-zisa –, de o iubire romantica «sentimentalista», «dominata» «de sentimentul infinitului si de dorul nehotarât al florii albastre »“.
De altfel, poetul însusi a facut deosebirea între „iubirea reala“ – „însotita cu mii de suferinte“ si iubirea ideala“, iubirea platonica prin care sufletul e înaltat „catre infinitul etern“.
De unde si „contrazicerea aparenta, pe care o gasim în atitudinea lui fata de femeia, care este pentru dânsul, când un înger, când întruchiparea însasi a raului“.
Explicatia celor doua atitudini e admirabil formulata de A. C. Cuza:
„Între aceste doua atitudini, nu este nicio contrazicere, ci sunt numai doua puncte de vedere ale aceleiasi conceptii. Femeia, în adevar, nu este numai realitatea, cu marginirile ei fatale, dusmana oricarei înaltari în sferele superioare, ci ea este, ca si toate celelalte fiinte si lucruri – în teoria lui Platon – o rasfrângere a lumii ideale, umbra ideii, pe care nu o vedem. Oricât, asadar, femeia nu este decât o amagire, ca realitate, cu toate imperfectiunile acesteia, ea este, totusi, înca fericirea suprema, ca umbra a iubirii vesnice, a iubirii ideale“.
Autorul întrevede, de asemenea, ca iubirea e angrenata de Eminescu în creatia literara, întrucât ea constituie, în viziunea sa romantica, un stimulent catre recâstigarea armoniei – si deci a fericirii – primordiale.
„Suntem aici sîn poema „Cine esti?“ pe care o comenteazat nu numai în plina simtire, ci si în plina teorie a romantismului. Sufletul, a carui armonie originara, inconstienta, a fost turburata prin dezvoltarea constiintei chinuitoare, tinde sa revina la armonia primitiva, pe care nu o poate restabili decât prin iubire“.
Iar dupa ce citeaza lungi pasaje din „Înger si Demon“, conchide: „Iubirea, ea singura, dar, e în stare sa aline suferintele sufletului chinuit de îndoiala si disperarea constiintei cercetatoare, care vine sa tulbure linistea de la început a simtirii inconstiente armonice.
Întelesul e, dar, ca trebuie sa revenim la unitatea noastra sufleteasca, pentru a regasi fericirea pierduta. Dar aceasta nu e cu putinta decât prin restabilirea simtirii în drepturile ei primitive absolute, ceea ce se îndeplineste acum numai în culmile ei, a inspiratiei poetice si a extazei erotice, asadar, în acele stari sufletesti cu adevarat rapitoare de minti, care ne fac sa ne uitam pe noi însine si lumea în care traim“.
De aici pâna la justificarea pesimismului idealist, spiritual, de negare a vietii mizere, personale în folosul contemplarii ideilor si a luptei pentru realizarea scopurilor superioare, nu e decât un pas, prin care reintram în largul cerc al explicarii „pesimismului optimist“, ce face obiectul însusi al studiului.
„Iubirea de care e vorba aici, – asadar – si cu aceasta teoria seminesciana surprinsa în poezia eroticat face un pas mai departe si se ridica mai sus – este iubirea ideala, sau mai bine zis, ideea iubirii si femeia care o reprezinta acum, se vede, e femeia-înger, nu iubirea si femeia reala, care nu sunt decât forme imperfecte ale celei dintâi, însotite pururi de toate mizeriile, ca orice realitate în genere. Concluzia la care ajungem e, dar, ca fericirea, la care râvneste dorul nostru nemarginit, nu e posibila decât cu o singura conditie: a renuntarii la viata reala, cu marginirile ei, ridicându-ne mai presus de iluziile ei efemere, dar si de deceptiile ei dureroase, în sferele senine si reci ale contemplarii ideilor vesnice“.
Analiza poemei „Luceafarului“, în perspectiva descifrarii viziunii lui Eminescu întrupata în cea mai stralucita creatie a sa, încununeaza lucrarea lui A. C. Cuza, care, chiar daca nu e nici monografia operei, nici a vietii poetului, cum ar trebui sa fie conform titlului, lamureste totusi numeroase aspecte ale existentei, gândirii si creatiei eminesciene.
Dincolo de numeroasele deficiente si puncte de vedere discutabile ale cartii – pe care cititorii si mai ales specialistii le vor observa – am tinut sa relevam elementele de reala contributie a autorului, care navigheaza cu siguranta în lumea ideilor si a teoriilor, nu numai romantice, si face dovada unui fin gust artistic, în întelegerea poeziei, în surprinderea cheilor ei si mai ales în descifrarea nuantelor în care au fost încifrate în text gândurile poetului.
1. De altfel, autorul sublinia el însusi în capitolul dedicat pesimismului, ca „Pesimismul lui Eminescu este problema fundamentala a cartii si operei lui, întrucât fara dezlegarea ei, ele nu pot fi întelese“.

  1. #1 by Dr.Constantin Burlacu on Aprilie 22, 2012 - 6:24 pm

    Felicitari pentru incercarea de recuperarea operei culturale a Prof.A.C.Cuza.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: