NAŢIONALITATEA ÎN ARTÃ – (recenzie) de N. Crainic

Nichifor Crainic Revista “Gandirea”, Anul XIV, Nr. 3, Martie, 1935

Acum treizeci de ani, în 1905, cultura noastra se îmbogatia cu o carte de doctrina nationalista, ce-ar fi trebuit sa ajunga îndreptarul clasic al creatiei românesti. E Nationalitatea în arta de d. A. C. Cuza. Aceasta opera s’a bucurat de blestemul unei taceri compacte, a carei ghiata nicio discutie n’a spart-o. În treizeci de ani, ajunsa abia, — si totusi, — la a treia editie, ea continua sa duca o existenta subterana, asemenea scrierilor neîngaduite de censura Evului Mediu sau a cartilor crestine care circula în taina pe sub teroarea din împaratia Sovietelor. Soarta ei e semnificativa pentru tot ce e produs curat românesc în aceasta tara unde nu constiinta nationala stapâneste si calauzeste. O alta putere, suprapusa noua, diabolic organizata pâna în cel din urma amanunt, captând aproape toate mijloacele de publicitate si aproape toate oficiile de fabricat opinii, domina, strivitoare, sufletul României de azi. Aceasta putere apartinând unei minoritati de rasa streina exercita asupra productiei românesti, spirituale, politice si economice, o censura sustinuta, ce nu cunoaste margini în ferocitatea ei abia disimulata si în intoleranta ei cruda. Atotputernicia ei este evidenta în politica si economie. În domeniul culturii ea a crescut covârsitor. Toate marile tipografii, uzinele cotidianelor, sânt ale ei, — afara de Universul; toate marile edituri sânt ale ei, — afara de Cartea Româneasca; majoritatea librariilor e în mâinile ei; majoritatea chioscurilor de ziare îi apartine. Mijloacele de productie si de raspândire a imprimatului, — carte, revista, ziar — sânt proprietate straina. Nouazeci la suta din tot ce se tipareste în România, din tot ce alcatueste hrana intelectuala zilnica a poporului românesc, poarta pecetia spiritului si a intereselor acestei puteri ce ne-a coplesit, — nu prin numar înca, dar prin organizatie si solidaritate.   Gândul scris, gândul care se ridica din adâncimile sufletului si explodeaza în lumina cuvintelor, e taria spirituala cea mai mare a unui neam. Dar în asemenea conditii, când tehnica industriala a cuvântului e în mâini streine si în slujba altor scopuri decât cele ale românismului, cine si ce mai poate garanta autenticitatea gândului national? În realitate, stremul de neam, prin mijloacele tehnice pe care le detine, e stapânul si arbitrul lui. El îl censureaza, el il reteaza, el îl ciumpaveste, el îl stâlceste si-l diformeaza pentru a-l face inofensiv interesului strein, pentru a-l face instrument al acestui interes, pentru a-l face din vin otrava sau apa chioara, pentru a-l întoarce împotriva sufletulul românesc. Nici pe vremea stapânirilor turcesti si maghiare, gândul nostru n’a trait drama falsificarii si a oprimarii din România mare si libera. Orice scriitor român, orice publicist, care merge la oficina streina a îndustriei cuvântului, stie ce însemneaza aceasta drama. Intrat gazetar, el nu mai scrie, ci slugareste diformându-si zilnic creerul pentru apararea Internationalelor. Cu sadismul morbid al rasei lor, noii stapâni îi poruncesc sa-si injure de cele sfinte tocmai pe fratele pe care-l stie mai curat. Daca vrea sa-si asigure o pâine, ei trebuie sa tamâie pe Marx, pe Freud, pe Trotzki, zeii „umanitatii”. Daca l-a împins demonul sa scrie romane, nicio editura nu i-le va tipari pâna nu mânjeste paginile cu libidinositati freudiste, cu pederastie si înfratire universala. Atunci o reclama uriasa îi sta la dispozitie si scriitorul e declarat cu atât mai genial cu cât îsi considera eroii numai dela buric în jos, din fata si din spate. Industria cuvantului varsa astfel torente de pornografie peste cea mai decazuta tara din Europa. În schimb, scriitorul care, constient de primejdia acestei censuri, — cea mai intoleranta din lume, — si a acestei industrii de contrafacere a gândulul românesc, ridica un protest, schiteaza o revolta, e fulgerat de mâniile razbunatoare ale lui Elohim, e batjocorit cu perversa voluptate pâna într’al noulea neam, e declarat nebun, tâlhar sau barbar „medieval”, iar cartile lui sânt puse la index. Ceeace pecetlueste mai adânc decadenta simtului nostru românesc e ca si bruma de presa nationala, ce supravietuieste înca, s’a lasat morfinizata si anexata spiritului strein. În asemenea conditii, misiunea unei prese românesti ar fi tocmai sa evidentieze si sa apere valorile creatiei nationale, batjocorite sau puse la index de cealalta presa. Dar organele românesti, ignorând cu totul aceste valori, nu fac altceva decât sa laude mecanic contrafacerile spiritului românesc pe care i le recomanda oflcinele streine ale marei industrii a imprimatului. În aceasta lasitate universala, a fi roman si a voi sa scrii româneste înseamna a te destina singur unei zone de izolare, unde numai taria cugetului tau te poate sprijini si credinta ca lanturile acestei robii, cea mai nedemna dintre toate, se vor zdrobi. A. C. Cuza cugeta si scrie în asemenea conditii. E printre noi, — si opera lul — singurul mare sistem de economie politica si singura teorie închegata a specificului national în creatia artistica, — parca s’ar fi cufundat, uitata, în adâncul unui ocean, la suprafata caruia urla glasuri ce nu sânt ale noastre, într’o furtuna ce vine dinspre alte tarmuri decât ale noastre. Numai cine, trâind în larma falsa dela suprafata vietii noastre publice, a gustat rarele bucurii ale izolarii de buna voie, poate sa înteleaga pe omul acesta, pe care nicio lovitura nu l-a descumpanit, nicio amenintare nu l-a determinat la vreo predare lasa, ci, stâlp în vijelie, a stiut sa riposteze fulgerelor si trasnetelor cu un zâmbet glacial si cu o gluma de otel. Fiindca izolarea lui la suprafata e mincinoasa si aparenta; neclintirea lui vazuta e sprijinita pe stânca din adânc; gândul lui e înfipt în substanta permanenta a gândului nostru milenar, ca o ancora în fundul marii. Si poate, cine stie, linistea asta de unul singur, ce te îngheata, cunoaste vulcani submarini si taine ale miscarilor lor care, când izbucnesc, cutremura adâncurile toate, vânzolesc marea, scot la suprafata alte glasuri si fac sa sufle marile vijelii ale prefacerilor epocale… Nationalitatea în arta e gând cristalizat din adâncul românesc. E cartea unui adevar fundamental al vietii noastre ca neam. Si daca ea a zacut treizeci de ani în tacere organizata e fiindca, poate, contrastul dintre adevarul ei si falsul sinistru de care am vorbit, nu era destul de violent pentru a o pune în lumina. Cartile îsi au soarta lor. Ceasul acesteia abia deacum încolo vine. Ce este natiunea? „Totalitatea indivizilor de acelas sânge, formând prin coheziunea lor naturala aceeas fiinta colectiva, cu organe proprii care sânt clasele sociale si Statul, si cu acelas suflet care este nationalltatea”. Precum în om, sufletul e acela care da forma trupului si-i determina manifestarile, tot astfel nationalitatea da forma definita natiunii si-i determina toate manifestanle. Ea e o fatalitate organica. A. C. Cuza o numeste lege naturala sau putere naturala ca expresie a sângelui sau a rasei. Credem ca nu gresim daca o identificam cu entelechiile aristotelice, care dau formele lucrurilor vii. Nationalitatea nu se dobândeste în mod juridic sau în alt mod, fiindca modul juridic e regula unor raporturi exterioare. Cu nationalitatea te nasti si vii pe lume. Ea face parte din misterul fiintei noastre. E data ontologic în noi, cum spune atât de adânc si atât de just D. Staniloae în studiul „Ortodoxie si natiune”, publicat în numarul precedent al acestei reviste. Locul nationalitatii, deci, nu e numai sângele sau rasa, dar si spiritul nostru. Ea e impregnata în integralitatea existentii noastre. Ca atare, toate manifestarile noastre, toate chipurile noastre de a reactiona fata de lume vor purta în mod instinctiv pecetia ei specifica. Fiindca nationalitatea e ceeace deosebeste pe cei de-un sânge de cei de alt sânge. Omenirea e un concept aritmetic: e suma tuturor natiunilor. Cultura la rândul ei, e „o forma de existenta” a unui popor. Si împreuna cu ea, toate institutiile pe care si-le creaza acel popor. Ele vor fi cu atât mai viabile cu cât vor fl mai conaturale poporului dupa legea nationalitatii. Caci precum nu exista o omenire omogena, ci numai o suma abstracta a feluritelor unitati etnice, tot astfel nu exista o cultura universala omogena, ci culturi nationale specifice, care converg în tendintele ascendente, firesti fiecareia dintre ele, catre un spirit universal. Baza unei culturi e specifica; tendinta ei universala. Nu cosmopolita, accentuiaza A. C. Cuza, ci universala. Astfel se cristalizeaza, ca dela sine, principiul fundamental al teoriei lui A. C. Cuza: Nationalitatea e puterea creatoare a culturii. În arta se poate verifica mai bine ca oriunde principiul enuntat. Arta e cea mai spontana si mai libera forma de manifestare. Ea e imaginea în care se rasfrânge mai autentic firea launtrica a unei natiuni. Considerând arta populara, adica plasmuirile instinctive ale popoarelor, vom constata o varietate nesfârsita dela tara la tara, ceeace dovedeste ca un geniu deosebit a zamislit-o pe fiecare. Artistii, zice A. C. Cuza, sânt exemplarele cele mai alese ale unei natiuni. Adica cele mai reprezentative, fiindca în artisti puterea nationalitatii se descarca înr’un grad de intensitate maxima. Omer e grec. El e sinteza artistica a unui neam, cu miturile, cu idealurile si felul lui întreg de a fi. Sute de talmaciri s’au încercat în limbile modeme, dar oricâte s’ar mai încerca, Iliada si Odiseia vor ramâne deapururi opere grecesti. Si totdeodata, opere umane universale. O opera de arta e cu atât mai umana cu cât e mai nationala. Fiindca, trebuie sa adaugam, umanitatea, care e un concept abstract, se reduce în ultim termen la nationalitate, care e o realitate ontologica. Daca Shakespeare e universal, aceasta se datoreste faptului ca „niciun poet n’a fost vreodata mai national”. Toate artele sânt produse ale nationalitatii si deci înzestrate cu un specific imponderabil, dar evident. Acest imponderabil însa îl putem defini mai lesne în literatura, a carei expresie o da limba. Cuvintele sânt imagini directe ale sufletulul. Sânt flori cu radacini în adâncul etnic. Sângele vîu, care circula în ele, e pulsat de inima neamului. Limba e astfel o proprietate organica a natiunii. Un neam deposedat de limba lui înceteaza de a fi. Dar si pentru opera literara limba e proprietate organica. Transpusa în alta limba, opera si-a pierdut viata proprie. Ea e desfigurata. În realitate, opera poetica nu se poate traduce, adica nu se poate transpune fara sa se altereze. Nu exista nici un caz în care traducatorul sa fi înfrânt misterul nationalitatii. A. C. Cuza citeaza numeroasele traduceri ale lui Omer în limba franceza. Multimea lor se explica prin neisbutirea lor. Aceasta nu însemneaza, fireste, ca traducerile nu sânt necesare pentru îmbogatirea unei tinere culturi nationale. Dar ele sânt simulacre ale operelor originale. Fiindca o limba contine armonii, cuvinte si imponderabile sufletesti cu neputinta de tradus în alta limba. Cu o mare bogatie de informatie, cu un gust desavârsit si cu o finete de analiza pe care n’a ajuns-o pâna azi niciun critic român, A. C. Cuza exemplifica imposibilitatea traducerii. Paginile în care defineste întelesul cuvântulul lacramioare, intraductibil în nicio limba europeana. constituie o culme de subtilitate pura la care s’a ridicat critica româneasca. Limba fiind deci o proprietate organica a natiunii, niciun artist de alta rasa nu se poate împroprietari în domeniul el. Talentul lui înnascut, exprimat în limba altui neam, va da o opera hibrida. Heinrich Heine, poet evreu de limba germana, e un exemplu tipic. Poporul german refuza sa se recunoasca în el pâna într’atâta încât niciun oras din Reich nu i-a primit statuia. O delicioasa si spirituala analiza scoate în evidenta caricatura de limba româneasca în care Roneti-Roman, om de incontestabil talent, a scris piesa specific evreeasca Manasse. Cu aceeas verva îndracita ni se demonstreaza incapacitatea lui Adolf Stern de a traduce pe Shakespeare în graiul nostru. Evreii cari scriu româneste, neisbutind sa capteze misterul etnic al limbii noastre, dau opere caduce, artificiale. Cultura româneasca e un privilegiu din natura si o misiune constienta a neamului nostru. Ea e data ontologic în legea nationalitatii. Infractiunile la aceasta lege duc la nimicirea natiunii însas. Neamurile pier când se absorb într’o cultura streina sau când nu-si creeaza una proprie. Vitalitatea nationala atârna de ridicarea acestor date ale naturii la rangul de constiinta calauzitoare. Sântem în masura în care stim ca sântem si ce sântem. Cultivarea specificului etnic e un comandament suprem al constiintei noastre de existenta. Prin cultura nationala ne cunoastem, prin ea ne conservam si ne desavârsim. E ceeace A. C. Cuza formuleaza ca un corolar al principiului: „Nationalitatea e puterea creatoare a culturii umane”, si anume; „Cultura e puterea creatoare a nationalitatii”. Credem însa ca aceasta ultima formula e o exagerare pricinuita de dragostea nemasurata pentru simetrii a gândirii sale dinamice si apodictice. În alta parte, însus d-sa înlocuieste cuvântul „creatoare” cu acela de „conservatoare”. Ceeace este adevarat. Nationalitatea e puterea creatoare a culturii; cultura e puterea de conservare si desavârsire a natiunii. Cunoasterea de sine, ca neam, prin arta trebuie sa duca la actiunea organizata a conservarii si desavârsirii nationale. Acesta e rolul ce revine clasei conducatoare, prin care A. C. Cuza întelege pe artisti, învatati si barbati politici. Pentru acestia, autorul alcatuieste un admirabil catechism de actiune practica. Ce poate fi mai fundamental decât aceasta doctrina rupta din însus adevarul vietii? N. Iorga — pe când era N. Iorga — a exprimat-o temperamental si vulcanic. Titu Maiorescu a migalit abia în marginea ei. C. Radulescu-Motru face din ea o confuzie din care nici dânsul nu mai întelege nimlc. A. C. Cuza i-a dat amploare de sistem rotund si clar ca o sfera de cristal, si de neclintit în logica lui launtrica. Dar ceeace e trist din cale-afara e ca tocmai clasa noastra conducatoare, careia A. C. Cuza îi atribuie aceasta salvatoare solie, a uitat-o cu desavârsire. Artisti, învatati, oameni politici, — ei traiesc terorizati de falsa opinie cu care oficinele înstrainarii au acoperit tara. Fata de puterea ce l-a anexat si-l domina, conducatorul de azi, artist, savant sau politician, se rusineaza ca e român; fata de poporul de care are nevoie, ca adulator, cititor sau sprijinitor electoral, el simuleaza un nationalism sub a carui masca si-a vândut demult otreapa de suflet pe care o mai avea. În tacerea compacta, podita glacial peste o doctrina cum e aceea a Nationalitatii in arta, eu vad toata rusinea decadentii în care zace, fara leac, clasa conducatoare a României de azi. Unde e generatia care sa raspunda cu ecoul faptei la glasul ce cheama spre viitorul national?

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: