A.C. Cuza – o caracterizare de Sterie Diamandi

În amurgurile zglobii de primăvară sau în cele melancolice de toamnă, pe străzile lăturalnice ale Iaşului pitoresc, se strecoară silueta elegantă a unui moşneag care, cu toată povara vârstei, se învredniceşte să-şi păstreze sprinteneala trupului şi voiciunea minţii. E vorba de profesorul A.C. Cuza. Roata vremii nemiloase, care macină fără cruţare pe alţii, pe dânsul parcă l-a ocolit cu dinadinsul; unii ar fi dispuşi să creadă că ea s-a temut să înfrunte tăişul unei riposte spirituale. Oricum ar fi, bătrâneţea lui A.C. Cuza ne oferă un spectacol reconfortant. Fostul profesor de economie politică nu prezintă nici una din metehnele oamenilor înaintaţi în vârstă. Cu toată povara celor 76 de ani, el îşi păstrează prezenţa de spirit, verva lui îndrăcită, luciditatea minţii şi unele din elanurile tinereţii. Chiar ideea lui fixă în materie de ideologie politică, nu este un reflex al vârstei, ci expresia unei convingeri. Privindu-l pe A.C. Cuza, bătrâneţea încetează de a fi un coşmar; are chiar însuşirea că se înfăţişează sub o formă atrăgătoare. Dl A.C. Cuza este destul de inteligent ca să-şi dea seama de această situaţie privilegiată şi destul de înţelept ca să nu se bucure de dânsa. Epicurean, în accepţia filosofică a cuvântului, el nu cunoaşte tumultul pasiunilor care consumă, ci numai neastâmpărul unei inteligenţe sclipitoare şi jocul săltăreţ al unui spirit veşnic treaz. Şi totuşi, acest om spiritual şi ironic, pentru care orice obiect sau întâmplare e prilej de zeflemea şi de butadă, reprezintă tocmai în domeniul expus tuturor fluctuaţiilor întruchiparea consecvenţei. E unul din rarii noştri oameni politici care concep politica nu ca un sport sau ca un mijloc de căpătuială, ci ca un apostolat.  În mijlocul tuturor transformărilor de ordin politic şi social, care au schimbat cu desăvârşire faţa lumii, el a înţeles să rămână statornic crezului său de o viaţă întreagă. Nu l-au impresionat prefacerile, nu l-au clintit curenţii. A rămas refractar oricărei adaptări sau influenţe. Fascinat de ţinta propusă, nu l-au abătut din drum nici osteneala, nici ispita, nici predicile, nici chiar dezamăgirea şi perspectiva unei rătăciri. Pelerin neostenit, el păşeşte cu nepăsare pe calea iluziilor. Înfruntă cu spirit obstacolele şi adversarii. Clipeşte şiret din ochi când ceaţa îi întuneca zarea; simte imbolduri noi, când discipolii se poticnesc sau îl reneagă. Cine putea bănui în tânărul epigramist de la Junimea pe fanaticul antisemit de astăzi? Nici firea lui pornită spre zeflemea, nici societatea ieşeană care favoriza fronda şi spiritul critic nu îndreptăţeau asemenea prevedere. Cu atât mai mult, cu cât pe vremea aceea tânărul A.C. Cuza era liber-cugetător, care se respectă, socotea religia ca un obstacol în calea progresului. Considera de a sa datorie să lupte împotriva acestei prejudecăţi sociale care menţine mulţimea în întuneric. Alături de alţi tovarăşi de idei desfăşoară o intensă activitate în favoarea cultului raţiunii. Şi astăzi, deşi se găseşte în fruntea unei mişcări cu caracter confesional, el a rămas în fond un adversar al bisericii, un eretic. Prin felul cum concepe şi propovăduieşte creştinismul, dl A.C. Cuza se aşază alături de cei mai mari eretici pe care îi numără biserica creştină. În contradicţie cu întreaga tradiţie a bisericii, stabilită de către sfinţii părinţi şi sinoadele ecumenice, dl A.C. Cuza tăgăduieşte valoarea vechiului testament ca şi originea iudaică a lui Isus Hristos. Punându-şi în gând să revizuiască creştinismul, cu scopul de a-l curăţa de toate impurităţile iudaice, el izbuteşte să-l altereze până la completa lui denaturare. Şi lucru curios, cu cât Cuza e preocupat să înlăture din creştinism orice urmă de influenţă iudaică, cu atât mai mult reuşeşte să se îndepărteze de scopul urmărit. Iar ca o culme a ironiei, sfârşeşte prin a ajunge la rezultate contrarii, căci creştinismul antisemitului Cuza nu este altceva decât un iudaism deghizat. Şovinismul ca şi intoleranţa pe care înţelege să le propovăduiască dl A.C. Cuza sunt note fundamentale ale spiritului iudaic. Creştinismul se caracterizează, dimpotrivă, printr-o toleranţă cât mai mare, prin dărâmarea barierelor dintre popoare, rase, confesiuni şi clase sociale, ca şi printr-un umanitarism larg şi generos. În această opoziţie stau originaliteatea, meritul şi măreţia religiei creştine. Judecata lui Cuza însă, întunecată de ceaţa pasiunii, a refuzat să vadă această deosebire. Obsedat de ideea antisemită, a terminat prin a-şi însuşi mentalitatea iudaică. Adânc impresionat de aspectul dezolant al societăţii româneşti, el n-a reţinut decât o singură preocupare: problema evreiască. Între o boierime care îşi trăia apusul existenţei sale şi o ţărănime necăjită şi ingnorantă, ruinată de subalimentare, alcool, pelagră şi alte boli sociale, vedea locul burghezimii ocupat de elemente străine. Nu era vorba de o simplă infiltrare, ci de o completă acaparare a vieţii economico-sociale. Vedea, de pildă, cum în Iaşi, un oraş de o importanţă aşa de mare, întreg comerţul este în mâna evreilor şi cum zi de zi, clădirile cele mai impozante care împodobeau cartierele boiereşti treceau în stăpânirea „jidanilor”, rămânând ca românii să populeze periferia. Îl îngrijora pe drept cuvânt faptul că în a doua capitală a ţării, între 1887 şi 1910, au murit mai mulţi decât s-au născut: 14.598 creştini şi s-au născut mai mulţi decât au murit 18.114 evrei. Conştient de rolul pe care îl joacă într-o societate clasa burgheză, element de echilibru şi factor hotărâtor în propăşirea unei naţiuni, prevestea vremuri grele pentru însăşi existenţa statului român, dacă nu-şi schimbă bazele putrede cu altele, capabile de a-i susţine viitorul. Iar baza aceasta sănătoasă o vedea economistul Cuza în crearea unei burghezii naţionale. În lumina crudă a realităţii din Moldova s-a volatilizat socialismul pe care Cuza îl contractase tinereţe, la Bruxelles. N-a rămas nici măcar o vagă reminisceţă. Nimic în atitudinea lui Cuza de astăzi care să trădeze pe fostul colaborator la „Contemporanul”. Autorul poeziilor care propovăduiau răsturnarea ordinei burgheze a devenit adversarul neînduplecat al socialismului. Renegatul credinţei socialiste nu vedea în această doctrină socială decât o creaţiune a „jidanilor” prin care poporul lui Israel vrea să-şi asigure supremaţia. Originea evreiască a lui Karl Marx ca şi a altor fruntaşi social-democraţi îi serveşte ca o dovadă hotărâtoare în susţinerea acestei afirmări. La fel judecă şi bolşevismul. Nu sunt evrei Troţki, Zinoviev ca şi alţi conducători sovietici? Că noua ordine socială caută să înlăture clasa exploatatoare şi, în acest caz, elementul evreiesc este cel dintâi lovit, ca unul care constituie într-o largă măsură o bună parte din lumea capitalistă, aceasta nu vrea s-o ia în seamă profesorul de economie politică A.C. Cuza. Dânsul nu ştie decât un singur lucru, că toate relele vin de la „jidani”- Dacă există criză şi falimentele se ţin lanţ, dacă grâul n-are preţ şi oamenii n-au de lucru, chit că de pe urma acestor neajunsuri suferă şi evreii, dl Cuza nu se dă înapoi ca să susţină că „jidanii” sunt de vină. D-sa este în stare să susţină că „jidanii” sunt cauza secetei şi a tuturor epidemiilor. Obsedat de problema evreiască, nu se sfieşte să cârtească împotriva tratatelor, trecând cu vederea faptul că aceste tratate consfinţesc hotarele României Întregite. Încredinţat că Liga Naţiunilor este o creaţiune iudaică, nu scapă prilejul ca să nu lovească într-însa, deşi această instituţie ocroteşte cu autoritatea ei morală integritatea teritorială a statului nostru. De dragul ideii antisemite aplaudă cu frenezie pe Gömbös şi Hitler, uitând că aceştia luptă pe toate căile pentru revizuirea tratatelor. Pe vremuri nu se dădea înapoi să simpatizeze cu Purischievici, deşi acesta urmărea cu energie sălbatică rusificarea Basarabiei. Îi era deajuns să ştie că Purischievici e antisemit. Nu poate să sufere democraţia fiindcă i se pare că acest regim ar fi într-o măsură oarecare opera masoneriei şi instrument de dominaţie în mâna elementului evreiesc. Pe semne, pe vremea aceea, democraţia avea altă semnficaţie în mintea lui A.C. Cuza. Numai aşa ne putem explica de ce după război are o altă atitudine şi susţine guvernarea cu decrete-legi. Are cel puţin meritul sincerităţii. Nu se sfieşte sî atace democraţia, într-un moment când toţi oamenii politici se îmbulzeau să afişeze convingeri şi programe democratice. De aftfel, întotdeauna i-a plăcut să facă opinie separată. Nu simte nici o atracţie să împărtăşească păreri comune şi idei curente. Are predilecţia atitudinilor izolate şi ambiţia iniţiativelor proprii. Nu consimte decât rar să se asocieze la acţiuni a căror iniţiativă nu porneşte de la dânsul. Îl repugnă rolurile în care nu dă tonul. Conştient şi mândru de propria lui valoare, are tăria să nu sacrifice de dragul unor beneficii trecătoare ambiţia legitimă a omului care vrea să revendice meritul iniţiativei. Torturat de spectrul primejdiei evreieşti, pentru toate situaţiile, dânsul n-are decât o singură explicaţie. O concepţie aşa de simplistă, surprinde din partea unui om cu o inteligenţă ascuţită şi spirit sarcastic. De obicei asemenea atitudini unilaterale şi rigide sunt caracteristica unor oameni cu mentalitatea primitivă şi cu inteligenţa lipsită de supleţe. De asemenea, e o natură să ne suprprindă fanatismul la o minte logică şi o fire ironică. Spiritul critic şi sarcastic macină dogmele, dizolvă credinţa, paralizează elanurile. La Cuza însă s-a întâmplat contrariul. Nu numai c-a reuşit să se sustragă urmărilor unor asemenea influenţe, dar şi-a îngăduit luxul să folosească contribuţia lor la promovarea ideilor sale. A fost un tur de forţă pe care Cuza l-a executat cu atâta îndemânare şi eleganţă, încât a trecut aproape neobservat în ochii mulţimii. Nu numai publicul cel mare, dar nici chiar intelectualii nu şi-au dat osteneala să se întrebe cum a fost cu putinţă ca un epicurian si un spirit sarcastic să se trezească de la ateism la fanatismul confesional? Care a fost criza sufletească ce a determinat această convertire? S-a produs ea brusc, pe drumul Damascului, sau lent şi pe nesimţite? Lipsa datelor şi amănuntelor care sunt hotărâtoare în asemenea cazuri ne opreşte să ne pronunţăm în cunoştinţă de cauză. Ne mulţumim numai să semnalăm contradicţiile, să exprimăm unele nedumeriri. Din felul cum se manifestă dl A.C. Cuza prin grai, scris şi fapte, ne face să credem că d-sa n-a descoperit pe Isus. Christ a rămas străin de sufletul său, ca şi atunci când profesa ateismul; ba poate acum mai mult decât atunci. Pe vremea aceea adia în sufletul său o undă de umanitarism. Cine ştie dacă astăzi mai găseşte un slab ecou într-ânsul durerea omenirii suferinde! După cum arată, se pare că dl Cuza se îngrijeşte să ascundă asemenea infirmităţi. La plămădirea crezului său de bună seamă c-a contribuit în largă măsură contactul cu Vasile Conta şi Mihai Eminescu. În preajma acestor doi oameni excepţionali pâlpâia un spirit deosebit de cel pe care îl cultiva Junimea. Pentru dânşii, patria şi neamul aveau o semnificaţie mistică, iar naţionalismul înseamnă o credinţă. Problema evreiască forma obiectul central al preocupărilor lor politice. Această problemă a avut într-ânşii doi interpreţi de rasă. Cuza n-a fost decât să fie un continuator al acestor iluştri înaintaşi. Şi-a luat sarcina să aducă mai departe făclia purtată de dânşii. Acţiunea antisemită susţinută de dl Cuza s-a izbit de ostilitatea cercurilor politice şi de indiferenţa opiniei publice. Deşi corespundea unei stări afective a mulţimii, ea n-a avut darul să cucerească adeziunea şi concursul maselor. Numai o parte din tinerert s-a grăbit să răspundă chemării profesorului Cuza. Îndeosebi şi-a exercitat nestingherit influenţa în rândurile studenţimii ieşene. Catedra de economie politică se transformase într-o tribună de pe care profesorul Cuza propovăduia doctrina antisemită. Folosea orice prilej ca să vorbească de primejdia evreiască şi de nevoia naţională a unei politici antisemite. Tema antisemită era lait-motivul cursului său de economie politică. I se va reproşa, nu fără temei, că în loc să ţină un curs conştiincios de economie politică, a preferat să facă operă de propagandă. Cuza, fără să se sinchisească de asemenea obiecţii, şi-a văzut liniştit de treabă. A găsit mai potrivit pentru chemarea sa de profesor şi mai util pentru formarea tineretului să prefere o astfel de operă de propagandă în locul predării unui curs sistematic şi doecumentat cu o bogată bibliografie. Acest fel de a se comporta al profesorului Cuza, în contradicţie cu mentalitatea şi maniera nemţească, e de natură să ne surprindă din partea unui om care şi-a făcut o bună parte din studiile sale în Germania. Nimic din aerul doctoral, grav şi pedant al profesorului neamţ, nimic care să trădeze într-ânsul pe fostul elev al liceului din Dresda. E meritul lui c-a ştiut să reziste influenţelor, izbutind să-şi păstreze individualitatea nealterată. Deşi teama antisemitismului forma lait-motivul prelegerilor sale, totuşi monotonia subeictului nu obosea şi nici nu plictisea la studenţi. Cuza avea darul să învioreze cursul cu spirite. Ştie să şarjeze cu succes, să caricaturizeze cu talent. Datorită acestor calităţi, profesorul A.C. Cuza ajunge unul dintre parlamentarii cei mai gustaţi şi periculoşi totodată. Riposta lui promptă şi usturătoare îi asigură aproape întotdeauna succesul. Un duel oratoric cu dânsul e cât se poate de primejdios. De cele mai multe ori adversarul iese ciopârţit. Este o adevarată delectare intelectuală să vezi în dezbaterile parlamentare pe moşneagul care numără 76 de ani cum mânuieşte cu tinerească sprinteneală floreta cuvântului. Susţine cu bărbăţie atacul, parează loviturile cu îndemânare, nimiceşte cu o ripostă adversarul. Deşi de zece ani de zile rosteşte la mesaj cam acelaşi discurs, asistenţa îl ascultă cu interes. Verva lui scântâietoare îi dă mereu un aer de prospeţime. O bună parte din ripostele lui spirituale fac ocolul ţării. Deşi cele mai multe dintr-ânsele nu sunt decât numai jocuri de cuvinte, au totuşi darul să placă. Se vădeşte în ele talentul de eprigamist al autorului. Păcat c-a neglijat cultivarea epigramei, genul unde avea toate şansele să devină maestru. Încercările reuşite din tinereţe îndreptăţeau această perspectivă. S-a mulţumit să risipească comoara de spirit în întâmplări mărunte din viaţa cotidiană. Literatura a suferit, astfel, o pierdere destul de simţitoare. Un talent de talia lui Cuza nu se găseşte pe toate cărările. În schimb, i-a plăcut să se îndeletnicească cu poezia lirică. Spirit prin excelenţă sarcastic, era natural să nu izbutească în acest domeniu. Poeziile sale de calitate mediocră au oferit lui Chendi un bun prilej să scrie articole de critică corosivă. Succesele uşoare în lumea fetelor de pension, cu romanţa la modă „deschide, deschide fereastra”, n-au fost în stare să mulţumească ambiţia literară a d-lui A.C. Cuza. Râvnea o altă aureolă. N-a renunţat la dânsa nici astăzi, când se găseşte la adânci bătrâneţe. Recentele poezii din „Convorbiri literare” sunt mărturii ale acestor veleităţi. Sunt persoane care impută lui Cuza caracterul negativ al mişcării sale. În loc să întreprindă, susţin dânşii, o acţiune de organizare a economiei naţionale şi educarea publicului în această direcţie, el s-a mulţumit să-şi risipească timpul şi energia în agitaţii sterile. Cele câteva geamuri sparte sau alte incidente de felul acesta n-au făcut decât să aduca apă la moara adversarului. De aceea unele spirite maliţioase susţin că dacă Cuza n-ar exista, evreii ar avea tot interesul să inventeze unul. Pentru acest motiv, cei mai mulţi preferă acţiunea naţionalistă cu caracter constructiv a unui Vintilă Brătianu, întreprinsă sistematic, urmărită cu îndărătnicie şi grijă migăloasă, fără gălăgie şi agresivitate. Dacă suntem nevoiţi să recunoaştem, într-o largă măsură, temeinicia criticilor aduse, nu urmează de aici negarea sau diminuarea valorii şi meritelor lui A.C. Cuza. Nu poţi învinui trandafirul că nu produce struguri. Prin întreaga lui structură sufletească, Cuza este un doctrinar şi un animator. Bogat în alte însuşiri sufleteşti, el e lipsit de spiritul practic şi darul organizării. Nici soarta lu l-a favorizat să aibă ca tovarăş un asemenea element. Asociaţia cu Iorga era departe ca să-i aducă această contribuţie preţioasă. Prin firea lui de artist, marele istoric nu putea să îndeplinească un asemenea rol. Pe de altă parte, capricios şi autoritar, Cuza nu era omul care să tolereze în preajma lui elementele de elită. Din pricina acestui fel de a fi al maestrului, mulţi din cei puţini, care formează cadrele partidului, au fost nevoiţi să-l părăsească. Lipsit de proba guvernării, el păstrează neştirbit prestigiul capacităţii neverificate. Rămâne însă un mare semn de întrebare dacă fiind la cârma ţării, Cuza ar fi izbutit să soluţioneze în sensul vederilor sale şi în chip satisfăcător problema evreiască. Date fiind dificultăţile, obstacolele şi complexitatea acestei probleme, e greu de presupus reuşita unei asemenea întreprinderi. Cei mai mulţi nu văd decât perspectiva falimentului. În aceasta eventualitate, mulţimea dezamăgită nu se va osteni să găsească explicaţia eşecului în ingratitudinea problemei şi vitregia împrejurărilor şi nici nu se va grăbi să acorde circumstanţe atenuante. Toleranţa fără restricţii faţă de oamenii pe care îi cunoaşte ca profesionişti ai guvernării, devine necruţătoare cu acei care îi înşală aşteptările. O atare primejdie îl pândeşte pe dl Cuza, odată cu perspectiva guvernării (1). În situaţia de astăzi, însă, are toate avantajele opoziţiei care te pune la adăpostul unor asemenea riscuri şi-ţi menţine aureola unei faime care nu este pusă la încercare. Dar este dl Cuza omul care să se mulţumească cu această satisfacţie de ordin platonic sau, dimpotrivă, râvnind gloria înfăptuirilor îndrăzneţe, poartă cu dânsul regretul dorinţelor neîmplinite? Dacă am cunoaşte pe dl Cuza ca un om pe care îl consumă pasiunea luptei, de bună seamă că răspunsul ar fi cât se poate de simplu. În ochii lui de veveriţă, însă, iscoditori şi gata oricând să clipească ironic, nu surprinzi pâlpâirea unei văpăi mistuitoare. Sunt momente, chiar, când îţi lasă impresia că-l preocupă mai mult grija unui trai comod ca şi bucuriile ce le oferă viaţa, decât urmărirea unui ideal. Dar e foarte posibil ca să nu fie la mijloc decât o aparenţă înşelătoare. Galeria oamenilor politici, Sterie Diamandi, Ed. Gesa, 1991, pag. 226-238.

  1. #1 by alina on Aprilie 19, 2011 - 12:35 am

    Frumoasa pagina de istorie, literatura in dulcele Targ al Iasului!
    Sterie Diamandi bunicul meu.
    Treceam pe la ei cand aveam optasprezece ani si trancaneam.
    Statea intans pe divan cu ochii’n bagdadie, ochi albastrii ca spirtul ce sclipeau sub gene blonde.
    „cand eram de varsta ta stateam in Biblioteca Centrala Universitara de cand se deschidea si pana se inchidea”, zambea.
    Cata putere, ambitie si concentrare fara vre-un dram de rautate sau violenta.
    O viata de sfant in timpuri grele!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: