AC-Cuza.info

A.C. Cuza, profesorul carismatic şi studentul Grigore T. Popa – Preşedintele Centrului Studenţesc Iaşi

Lăncier14 — Sat, 19 May 2012 09:09:17 +0000

Studentul Grigore T. Popa era atras de acţiunile social-culturale pe care le organiza Centrul Studenţesc Iaşi şi mai ales de cel care era alături de această organizaţie: profesorul A.C. Cuza. Asista la conferinţele pe care acesta le susţinea în faţa studenţilor, îi citea lucrările şi intervenţiile din presă (1). Rândurile pe care acesta le scria în prefaţa unei broşuri a studenţimii ieşene – despre „carte”, „şcoală” şi „ideal naţional” – îl câştigaseră pe Grigore T. Popa.
Cartea „te îndeamnă la munca pozitivă: te chemă la luptă împotriva neajunsurilor, care ameninţă existenţa poporului tău, îţi impune să te ridici mai presus de interesele tale efemere, ale traiului bun, în lumea jertfei de sine, pentru un scop ideal, care nu poate fi decât realizarea idealului naţional.
Şi prin aceasta «cartea» – adică şcoala – îşi îndeplineşte chemarea ei cea mai înaltă: de a forma caractere.” (2)
Profesorul A.C. Cuza a fost plăcut surprins de calităţile studentului Grigore T. Popa. Alături de susţinerea morală pe care i-a acordat-o, acesta l-a cooptat, într-un grup pe care îl coordona, la o muncă extrem de serioasă şi cu o miză importantă: alcătuirea unei ediţii de opere complete Eminescu (3). Editorul, sprijinit de cei cu care lucra, dorea să pună „la îndemâna românilor de pretutindeni, în interesul culturii naţionale, o ediţie, cuprinzând într-un singur volum, cu preţ ieftin, toate scrierile – fireşte, cele mai însemnate, în toate direcţiile, dacă nu chiar toate în înţelesul absolut al cuvântului – comorile simţirii şi gândului său, ale genialului nostru, nu numai poet, ci şi cugetător, în atâtea domenii: Mihail Eminescu” (4).Un inedit detaliu istoriografic ne-a fost oferit de către prof. C.D. Zeletin: „Grigore T. Popa, împreună cu un coleg al cărui nume nu îl ştiu, a fost solicitat de către profesorul A.C. Cuza să-l ajute în alcătuirea celebrei ediţii eminesciene, azi raritate bibliofilă – «Opere complecte. Cu o prefaţă şi un studiu introductiv de A.C. Cuza», şi care a apărut la Iaşi în 1914 la două edituri asociate: Librăria Română şi Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefăniu. Grigore T. Popa a lucrat intens la manuscrisele eminesciene. De aici s-a născut şi admiraţia lui Grigore T. Popa pentru Eminescu.” (5)
Grigore T. Popa şi-a întărit convingerea că „orice operă e dar o taină, pe care trebuie să o dezlegi, care nu are fiinţă decât în raport cu simţirea şi cu priceperea ta” (6). A aderat la distincţia ce trebuie făcută între „critica pozitivă” şi „critica parazitară”, concepţie pe care a aplicat-o în toate scrierile sale ulterioare.
„Sunt legături între operă şi mediul în care se naşte. Pe acestea criticul are datoria să le studieze, nu să şi le potrivească, în mod arbitrar, pentru trebuinţele tezei, pe care voieşte să o susţină, denaturând înţelesul operei pe care o critică.
Sunt întâmplări personale, care însă nu au valoare decât numai în raport cu simţirea, cu genialitatea unor individualităţi, cu totul excepţionale: pe care dar nu la putem măsura cu măsura comună. Pe acestea, criticul trebuie să le expună cum sunt în legătura lor psihologică – căutând să precizeze valoarea lor relativă, şi aici: nu din arbitrare aprecieri, ci din fapte.” (7)
Parcurgea cu plăcere scrierile literare, dar atenţia îi era atrasă de ziaristica eminesciană. Citea cu interes special articolele istorice, economice, politice, sociale şi fragmentele filosofice ce urmau a fi introduse în această ediţie. Lua cunoştinţă cu texte precum „Monumente marilor români”, „Despre societăţile studenţeşti”, „Dragostea de poporul românesc”, „România şi Austro-Ungaria”, „Învăţământul democratic” dar şi cu traducerile din „Critica raţiunii pure”.
Pătrunderea în scrierile lui Eminescu, cel care „analiza conştiinţe” (8), i-a marcat existenţa lui Grigore T. Popa, care şi-a asumat un model de „statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat” (9).
În primăvara anului 1914 studentul Popa deschidea o şezătoare organizată în cinstea zilei de 13 martie 1906, „ziua izbânzii culturii româneşti”, vorbind despre însemnătatea acestei zile. Studenţii ieşeni îl invitaseră pe profesorul C. Fedeleş, care, avea să prezinte conferinţa „Noi şi ştiinţa europeană”. După ce unii dintre participanţi au recitat poezii ale unor autori români iar alţii au interpretat diverse cântece, Grigore T. Popa a lecturat un fragment din „Însemnătatea limbii naţionale într-un stat modern”. Studenţii l-au aclamat când, la finalul şezătorii, a citit o telegramă de omagiu ce urma să fie trimisă profesorului Nicolae Iorga. (10)
Pe data de 23 august 1915 Grigore T. Popa se afla la Galaţi unde avea loc „Al III-a Congres Studenţesc”. În prima zi, participa, dimineaţa la Te-Deumul de la Catedrala „Sf. Nicolae” din Galaţi, iar după-amiaza asista la analiza rapoartelor de activitate din ultimii trei ani. Următoarea zi, împreună cu colegii studenţi, a vizitat oraşul şi portul, iar în partea a doua a zilei au urmat dezbaterile în care s-au abordat problema „chestiunii orăşeneşti” şi au fost prezentate comunicări de către doi studenţi din Bucovina şi Basarabia. Seara a urmat un spectacol (în Sala „Papadopol”) cu participarea studenţilor ieşeni şi bucureşteni.
În cea de-a treia zi, după discutarea chestiunilor interne, s-au prezentat trei rapoarte, dintre care unul al lui Grigore T. Popa: „Funcţionarismul”, urmate după-amiază de o conferinţă a unui student macedonean şi discutarea problemelor sociale, culturale şi economice privind „chestiunea ţărănească”. Pe 26 august, în ziua a patra, şedinţa a continuat cu prelegeri, două dintre cele trei fiind susţinute de Grigore T. Popa: „Asupra universităţilor noastre în raport cu cele din străinătate şi terenul de studii universităţile noastre” şi „Raţiune şi suflet în raport cu actuala cultură”. Conferinţa unui student ardelean şi „punctul de vedere al studenţilor cu realizarea idealului naţional” au încheiat lucrările congresului. (11)
După izbucnirea războiului, începând din toamna anului 1914, studenţimea „mai înflăcărată, a pornit manifestând într-o singură direcţie, cerând, după indicaţiile instinctului naţional, lupta contra ungurilor, pentru dezrobirea Ardealului” (12).
Centrul Studenţesc organiza întruniri publice, conferinţe, având invitaţi pe unii din cei mai cunoscuţi profesori universitari din ţară. Asemenea evenimente au luat amploare naţională. Graţie unor entuziaşti, printre care şi studentul Grigore Popa, personalitate cu o vivacitate iradiantă în rândul tinerilor, s-au coagulat mase întregi de studenţi, în jurul ideii naţionale. Erau convinşi şi se manifestau în sensul susţinerii necesităţii unui război cu Austro-Ungaria.
Deşi aflaţi în vacanţă, în data 14 sept. 1915, studenţii ieşeni s-au adunat în Sala Paşilor Pierduţi a Universităţii din Iaşi. S-au pus în discuţie evenimentele ce aveau loc în ţară, s-au arătat revoltaţi faţă de „neruşinarea bandelor nemţeşti care au pus stăpânire pe capitală” şi faţă de agresarea unor studenţi, susţinând că acestea nu vor împiedica „acţiunea patriotică a tinerimii universitare”. (13)
Au luat hotărârea de a împiedica prin orice mijloace ca doi dintre profesori să mai intre la cursuri odată cu începerea anului universitar: „vândutul şi trădătorul de neam Virgil Arion”, şi Ilie Bărbulescu, „cunoscut prin insultele ce a adus anul trecut armatei noastre, care a făcut campania din Bulgaria”.
Ziarele salutau acţiunile studenţilor: „În clipa aceasta când corupţia germană şi trădătorii de ţară îşi închipuie că au înăbuşit sentimentul naţional românesc, studenţimea are datoria de a veghea şi de a lupta cu ultima energie. Este cu neputinţă ca tinerimea universitară ieşeană să lipsească de la cea mai sfântă datorie a ei.
Ea trebuie să fie şi astăzi în fruntea mişcării pentru înfăptuirea unităţii naţionale a neamului, şi nu ne îndoim că va fi.” (14)
Simultan cu acţiunile lor, constatau că există grupuri, ziare şi personalităţi care sunt de alte convingeri. „Societăţi străine, indivizi cu altfel de interese încearcă să corupă diferite organe de publicitate, diferite ziare, pentru a susţine interese străine. Din acest moment o nouă problemă se ivi: păstrarea curată a sufletelor româneşti şi întrebuinţarea de mijloace cinstite în lupta pentru ideile pe care le predici. Atacurile neomenoase aduse refugiaţilor ardeleni şi bucovineni, osanalele nemăsurate aduse germanilor, selecţionarea telegramelor, defăimarea neobrăzată adusă celor care sprijineau ideea unirii cu Ardealul sunt atâtea semne că acolo unde se permit acestea, e un altfel de interes decât al celor mulţi.” (15)
Acestora li s-a adăugat seria de calomnii făcute de ziarul Ziua poetului Octavian Goga, fapt ce a indignat şi mai mult studenţimea ieşeană, care a organizat o amplă manifestare. Politica antinaţională dusă de ziarele Ziua,Minerva, Seara etc. a fost public denunţată. Mulţi dintre membrii corpului didactic al Universităţii ieşene li s-au alăturat, susţinând şi aceştia punctele de vedere ale studenţilor.
Unul dintre profesorii acuzat acum de trădare, odinioară era simpatizat de către studenţi (16), care-l şi sprijiniseră când acesta le-a cerut-o: profesorul Virgil Arion. Tinerii îl ovaţionau, când, în luările de cuvânt de la manifestaţiile la care participa, insista în discursul său pe suferinţele românilor ardeleni şi „flutura pe dinaintea ochilor steagul Idealului Naţional” (17). Şi alte gesturi publice ale lui Virgil Arion, printre care memorabilele cuvinte strigate de la balconul Hotelului Traian din Iaşi, „Austria perfidă” şi „Între noi şi unguri singura soluţie e tunul” au făcut din acest profesor unul extrem de iubit.
După valul de simpatie, profesorul Arion avea să intre într-un ocean de ură. Schimbarea atitudinii acestuia – sprijinirea politicii Austro-Ungare (18) şi înfiinţarea ziarului Moldova, al cărui prim redactor era – ostil opiniei publice naţionale, i-a determinat pe studenţi să-l eticheteze ca trădător. Protestele publice şi comunicatele de presă ale Centrului Studenţesc se multiplicau simţitor, toate având un singur scop: interzicerea apariţiilor publice ale profesorului Arion.
Un eveniment ce urma să se desfăşoare în Aula Universităţii a dus la iritarea studenţilor. Pe 20 decembrie 1915 o societate filantropică, „Pâinea săracilor” avea să organizeze o conferinţă cu un scop nobil: colectarea de fonduri pentru persoanele nevoiaşe. Această societate, din rândul căreia făceau parte doamne „însemnate” ale Iaşului precum doamnele Riegler, Meissner, Petrovici au ales să conferenţieze, pe nimeni altul decât pe inamicul Centrului Studenţesc: Virgil Arion. În sala în care se aşteptau să aibă un public numeros, doamnele organizatoare au constatat că sunt prezente puţine persoane, „între care se distingeau ca aleşi pe sprânceană toţi nemţofilii Iaşului, începând cu reporterii de la Opinia, Iaşul, cu paginatorii de la Viaţa Românească şi sfârşind cu clubiştii marghilomanişti” (19). Prin conferinţa „Dramele lui Ibsen”, organizată sub patronajul unei societăţi de binefacere şi sub oblăduirea unor doamne distinse, profesorul Arion dorea o reabilitare a imaginii sale publice, „la adăpostul literaturii, carităţii şi a altor sentimente nobile” (20).
Aflând de această conferinţă studenţii, în frunte cu preşedintele Centrului Studenţesc, Grigore T. Popa, se hotărăsc să ia parte la acest eveniment filantropic. Şaizeci de studenţi au pătruns în aulă. Atmosfera era tensionată. Cu greu au fost acceptaţi studenţii înăuntru. Conferinţa a fost întreruptă de acuzele aduse studenţilor şi de imnurile cu care răspundeau studenţii incriminărilor. Ziarele Opinia, Iaşul, Moldova (21), Minerva şi Seara, în zilele ce au urmat au comentat şi interpretat eronat cele întâmplate. O poziţie a luat şi conducerea universităţii după acest incident.
Urmare a unei plângeri depusă de către dna Riegler (22), senatul s-a întrunit să dezbată această problemă. Au fost invitaţi studenţii organizatori, în frunte cu şeful acestora Grigore T. Popa. În momentul când l-a întâlnit, rectorul universităţii, Constantin Stere, i-a spus: „Domnule, cu dumneata am isprăvit-o!” (23)
Profesorii au analizat cele întâmplate şi au decis: admonestarea participanţilor, suspendarea unei sesiuni pentru cei care erau membri în comitetele studenţeşti şi a dreptului de a face parte din aceste societăţi, timp de un an. Studentul Grigore Popa a fost eliminat din Universitate pe un an de zile.
Deciziile luate de conducerea Universităţii au surprins întreaga comunitate ieşeană. Profesorii îşi susţineau fiecare punctul de vedere, presa locală şi naţională comenta iar opinia publică se indigna de ce auzea. Se aştepta o reacţie din partea studenţilor. Când starea de nervozitate din jurul evenimentului s-a mai diminuat, preşedintele Centrului Studenţesc Iaşi a trimis unui cotidian local (24) un amplu comentariu la cele întâmplate.
După toate ştirile, dezbaterile şi sancţiunile ce au urmat, Grigore T. Popa răspundea astfel:
„Am oprit o conferinţă tendenţioasă (…). N-am insultat pe nicio doamnă, din contra, câtorva le-am adresat personal scuze, pentru incidentul regretabil, pe care nu noi l-am dorit, iar tuturor le-am cerut scuze prin presă printr-un comunicat. Ca răspuns ni s-a adresat epitetul de «barbari». (…)
Ştiţi pentru ce toate acestea? Fiindcă am cântat. Ce? «Pereat Austria», «Vivat Transilvania», «Pe al nostru steag», «La arme», «Graiul Neamului», „«Deşteaptă-te Române» şi altele.
Am voit să explic publicului – deşi ştiau foarte bine toţi – pentru ce cântăm; m-au insultat şi apostrofat în mod… «civilizat»!
Atunci am tăcut şi am cântat cu toţii înainte. Asta e necuviinţa noastră şi barbaria studenţească din anul idealului naţional.
Noi am manifestat demn, având în vedere că e Universitatea în joc şi pentru că ştiam că apărăm şi o cauză dreaptă. S-a răspuns cu insulte şi apoi cu… «barbarie».
Noi am săvârşit un act tătărăsc oprind pe dl Arion să vorbească. A doua zi cucoanele – care dau dovadă de mai mulţi nervi în serviciul civilizaţiei – au cerut să oprească un concert al nostru dat în folosul căminului. O doamnă (…) a umblat o jumătate de zi cu trăsura pe la direcţia Conservatorului, pe la Liceul Naţional şi pe la unii colaboratori ai noştri, pentru a determina retrageri de la concert chiar în seara executării, pentru a-l împiedica în acest chip. Nereuşind pe această cale, au ameninţat cu scandal dacă vom explica lipsa unor numere de program. S-a adus şi armata pentru eventualitatea scandalului pe care fireşte nu-l puneam noi la cale.” (25)
Analizând pedepsele primite a concluzionat că nu au justificare. Mai mult decât atât, pe baza informaţiilor pe care le deţinea, a afirmat că acestea nici nu reflectau poziţia fiecărui membru al Senatului Universitar. În finalul materialului Grigore T. Popa scria:
„Ne ştim conştiinţa liberă şi nepătată, iar aceasta ne întăreşte în lupta noastră nu cu Senatul, fiindcă asta trece peste puterile noastre, ci cu acei care mistifică adevărul şi voiesc să facă o politică – şi încă cea mai urâtă – îmbrobodind-o cu fel de fel de marame false.
În această convingere, primim pedeapsa – chiar dacă nu ni s-ar mai ridica niciodată – ca pe o cinste pentru noi, cu mulţumirea că ne-am făcut datoria, nu încetăm a o socoti însă ca o crudă lovitură adusă prestigiului Universităţii.” (26)
Sancţiunilor impuse de Universitate li se mai adăuga una – din partea profesorului Riegler – şi-l viza pe medicinistul Grigore T. Popa. Acesta era extern în serviciul condus de Emanoil Riegler, care, a doua zi după manifestarea de la Universitate, îi transmite, prin doctorul E. Mironescu, că nu mai doreşte să-l aibă colaborator şi că-i acordă un concediu din oficiu până la sfârşitul stagiului său. Grigore Popa nu a acceptat şi a motivat că activitatea sa din spital nu are nicio legătură cu opiniile sale privind chestiunea naţională. Nemulţumit de reacţie, Riegler a intervenit la Epitropia Spitalului „Sf. Spiridon” cerând înlocuirea din serviciul său. Cererea i-a fost respinsă întrucât nu a fost găsit nimic de obiectat în privinţa modului în care Grigore Popa îşi desfăşura activitatea.
Ziarele consemnau acest incident: „Dl dr. Riegler nereuşind să obţină în alt chip înlocuirea dlui Gr. T. Popa, preşedintele Centrului Studenţesc, din postul de extern ce-l ocupă în serviciul său, a intervenit la Epitropie, cerând să se suprime postul de extern de la clinica sa, fiind inutil.
Faţă de această cerere Epitropia a mutat pe d. Popa la Secţia II Chirurgicală. Ăştia sunt oamenii…” (27)
Reuniţi la sediul Centrului Studenţesc, în prima lună a anului 1916, tinerii universitari, îl aplaudau frenetic pe Grigore T. Popa care se arăta nemulţumit faţă de „nepăsarea condamnabilă cu care oficialitatea a organizat serbarea aniversării Unirii Principatelor” (28). Recentele rezoluţii semnate de Constantin Stere i-au determinat să ia decizia de a declanşa greva generală. După terminarea întrunirii, au hotărât să meargă în Piaţa Unirii unde „au cântat cântece patriotice şi s-a dansat cu înflăcărare Hora Unirii”.
Desfiinţarea, prin hotărârea rectorului a Societăţii Studenţilor Români, a creat un val de ample manifestaţii de stradă ale studenţilor. Se ajunsese ca poliţia să păzească zi şi noapte casa rectorului Stere.
O parte a presei era potrivnică studenţilor, dar existau şi ziare precum La Roumanie care scriau: „nu ezităm să declarăm că studenţii grevişti au toate simpatiile noastre, şi aceasta e a spune prea puţin, simpatiile tuturor bunilor români. (…) studenţii din Iaşi ne aduc ceva curat şi întăritor. Ei sunt demni de oraşul Unirii”. În schimb, pe un ton extrem de dur, erau aspru criticate acţiunile rectorului şi ale unor membrii din senat.
La mişcările studenţeşti ieşene, care depăşiseră graniţele oraşului, nu numai prin intermediul presei, se raliaseră şi colegii lor din capitală, care au întrerupt cursurile, declarând greva generală.
Constantin Stere luă o decizie care imediat a avut un puternic ecou naţional: „suspendarea tuturor cursurilor, lucrărilor de laborator şi seminar, pe timp de 15 zile – adică până la 13 februarie a.c.”. Le cerea studenţilor, care nu simpatizează cu acţiunea grevistă, să semneze un formular prin care se obligau „a se supune tuturor dispoziţiunilor de ordine şi disciplină”. Cei care nu se prezentau să depună aceste declaraţii erau eliminaţi din universitate pe timp de un an.
Unii dintre studenţii ieşeni luau în discuţie un eventual transfer la Universitatea din Bucureşti. Senatul acestei instituţii, printr-un comunicat, îşi exprima sprijinul faţă de grevişti şi îi ruga să înceteze greva „în speranţa că cei în drept vor şti să dea o soluţie echitabilă diferendului”. Asemenea stări de lucruri, care ajunseseră şi în dezbaterile Parlamentului, determinaseră pe un grup de optsprezece profesori ieşeni să redacteze un memoriu prin care cereau să se reexamineze hotărârile luate de conducerea Universităţii din Iaşi.
Grigore T. Popa avea informaţii că rectorul Stere dorea schimbarea conducerii Centrului Studenţesc. Numărul mic de adeziuni depuse îl determina pe rector să caute soluţii ca să poată controla deciziile studenţilor. Popa convoacă Centrul Studenţesc pentru a decide ce poziţie să adopte în continuare. La această întrunire au luat parte şi un grup de studenţi bucureşteni. După terminarea discuţiilor au continuat manifestările în faţa Universităţii. Urcat pe soclul statuii lui M. Kogălniceanu, Grigore T. Popa a ţinut „o scurtă dar inimoasă cuvântare, declarând solemn că studenţimea ieşeană nu va reintra decât cu capul sus pe poarta Universităţii”. S-au deplasat înspre centrul Iaşului cântând „Deşteaptă-te române” şi „La arme”. Au mers şi s-au închinat la Mitropolie şi la Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi, şi de acolo s-au îndreptat către statuia domnitorului Ştefan cel Mare. La finalul zilei, conducându-şi colegii la gară, Grigore Popa cânta alături de aceştia „Gaudeamus igitur”, „Pereat Austria”, „La arme” şi din nou „Deşteaptă-te române”.
Guvernul îi dă un termen rectorului să aplaneze conflictul. Încercând şi calea dialogului direct, într-o seară, Constantin Stere îl cheamă de urgenţă la Universitate pe Grigore T. Popa. După ample discuţii nu reuşeşte să înduplece conducerea studenţilor să înceteze greva. Studenţii erau nemulţumiţi de argumentaţia şi situarea faţă de cele întâmplate a rectorului.
Studenţii sunt convocaţi din nou pentru a analiza ultimele tratative purtate între rector şi conducerea lor. Grigore T. Popa prezintă punctul său de vedere şi după alte intervenţii se decide că „felul în care dl Stere doreşte aplanarea conflictului este inadmisibil. Un grup de doisprezece profesori universitari intervin pe lângă studenţi, încercând să-i determine să înceteze greva. Studenţii explică profesorilor că doresc să aibă independenţă în stabilirea conducerii Centrului Studenţesc şi că măsurile luate de Senat sunt prea dure.
Presa continua să acorde spaţii ample conflictului existent în Universitate. Pe lângă articolele şi comentariile legate de acest caz, se mai putea citi: „Dlui Popa. Preşedinte al Centrului Studenţesc: De pe jilţul de mărire / O s-arunci pe rector… hopa! / «Veşnica lui pomenire» / V-a cânta-o jalnic… Popa!” (29)
La puţină vreme de la publicarea acestei epigrame, ziarele prezentau pe larg „Şedinţa Marelui Colegiu Universitar” prezidată de rectorul Constantin Stere. Acesta, după ce-şi expune pledoaria sa, încheie afirmând că a „ajuns la convingerea că persoana d-sale este o piedică pentru aplanarea conflictului” (30). Îşi anunţă şi citeşte textul demisiei (ministerul o respinge iniţial, pentru ca ulterior să o aprobe). Profesorii semnatari ai memoriului cer să se revină asupra sentinţei senatului. Se supune la vot, şi de adoptă, o moţiune prin care se dispunea deschiderea cursurilor. Îi încredinţau pe studenţi că hotărârile ce se vor adopta pe viitor nu vor mai leza drepturile lor.
În urma acestei şedinţe Grigore T. Popa organizează o nouă întrunire a Centrului Studenţesc unde citeşte textul deciziei Senatului Universităţii, care este primită cu aplauze de către colegii săi. Cei prezenţi „au recunoscut că prin această hotărâre scopul urmărit de mişcarea lor a fost atins – studenţii căpătând deplină satisfacţie” (31).
Senatul Universitar a fost convocat, pentru a se vota noua conducere şi a se discuta problemele studenţilor, însă, fără ca fostul rector să fie prezent. „Intenţia lui Stere era să se reprezinte, să obţină un nou mandat, şi în felul acesta să iasă victorios din confruntare. În mod normal, trebuia să câştige («germanofilii» având o uşoară majoritate în universitatea ieşeană, în timp ce reacţia multor profesori mergea, firesc, spre respectarea disciplinei universitare). A făcut însă greşeala – din orgoliu, probabil – să nu fie de faţă, retrăgându-se departe, în Elveţia.” (32) Trecându-se peste opoziţia celor din grupul Riegler, s-a revenit asupra tuturor pedepselor date studenţilor şi asupra celorlalte decizii. La retragerea de la conducerea universităţii fostul rector Stere încredinţase interimatul profesorului Francisc Rainer de la Facultatea de Medicină. Au apărut controverse şi în privinţa acestei ultime decizii luate de Stere. De asemenea, se discuta că îl susţine pe Rainer pentru a ajunge decan al Facultăţii de Medicină. În final, prin numirea de către I.G. Duca, ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, funcţia de rector al Universităţii din Iaşi a fost ocupată de profesorul Matei Cantacuzino. (34)
Ziarele care i-au fost alături lui Constantin Stere îl atacau pe studentul Popa că este funcţionar în laboratorul profesorului Rainer deoarece, conform opiniei lor, acest fapt reprezenta o încălcare a regulamentelor. Era doar o încercare de denigrare a lui Grigore T. Popa, deoarece urmau noi alegeri la Centrul Studenţesc. Îşi depuseseră candidatura Grigore T. Popa – „reprezentantul curentului naţional” şi Miron Constantinescu, „reprezentantul curentului sterist”. Rezultatele au arătat astfel: Popa a întrunit în jur de 160-174 de voturi iar Constantinescu între 10-17 voturi.
După realegerea sa în funcţia de preşedinte al Centrul Studenţesc, Grigore T. Popa a organizat un „festival naţional” dedicat comemorării Marii Adunări Naţionale de la Blaj, din 3 mai 1848, şi a lui Simion Bărnuţiu. A invitat şi colegii din centrul universitar Bucureşti pentru a sărbători împreună acest eveniment şi pentru a arăta ţării că este necesară solidaritatea între români. Bucureştenii au fost întâmpinaţi la gara din Iaşi de fanfara militară care a intonat „Deşteaptă-te române”. În prima zi au participat la Mitropolie la o slujbă de pomenire a celor căzuţi pe câmpia Blajului şi la o întrunire a Centrului Studenţesc. A doua zi, în sala mare a Teatrului Naţional, devenită neîncăpătoare, Grigore T. Popa a deschis ceremonia. După alocuţiunile studenţilor l-au invitat să ia cuvântul pe profesorul A.C. Cuza, primit cu aplauze de cei din sală, care a arătat semnificaţia şi importanţa evenimentului evocat. Au urmat şi alţi vorbitori şi finalul a fost rezervat unui program artistic susţinut de actori ai Teatrului Naţional şi de către solişti ai Societăţii Corale. Pe lângă acestea s-au mai organizat, în ziua următoare, vizite în diverse locuri din Iaşi şi o serbare câmpenească la Bârnova.
Această perioadă cât Grigore T. Popa a fost în fruntea studenţilor (35), vreme de câţiva ani, poate fi privită şi din prisma propriei analize, pe care avea să o facă după o timp de la finalizarea studiilor medicale.
Era deja universitar. În jur, după toate câte se întâmplaseră, în ţară şi în lume, lucrurile îşi căutau aşezarea. Ceea ce avea în faţă trebuia publicat. Gânduri, trăiri, convingeri, expuse, în parte, în anii din urmă, şi pe care le revedea acum, se hotărî a le încredinţa tiparului. Nu erau pagini confesive scrise pentru a se justifica faţă de acţiuni din trecut, deoarece ideile prezentate erau deja cunoscute în mare parte. Spera că prin acest text va stârni „replici judicioase” şi nu se aştepta la schimbări de situaţii sau de mentalităţi.
Observa, şi acum avea şi alt unghi din care putea privi lucrurile, chiar în interiorul sistemului, că „universităţile, suferind prea mult de influenţa mediului social – pe care ele ar trebui să-l influenţeze – s-au politicianizat din creştet până-n talpă şi mare parte au devenit şcoli de politică, înainte de-a fi devenit purtătoarele faclei culturale. (…) studenţii şi profesorii lor fac politică şi de toate felurile.” (36)
După şase ani „de agitaţii, perioadă în care fusese secretar general (1912-1913), vicepreşedinte (1913-1914) şi preşedinte al „Centrului Studenţesc” Iaşi (1914-1919), participase la congresele studenţilor de la Galaţi şi Bucureşti, iniţiase moţiuni, redactase memorii, organizase o grevă generală, şi peste 50 de întruniri publice avea convingerea că „n-am făcut o politică de partid, dar recunosc că par¬tidele au făcut politică cu noi. Fără voia şi şti¬rea noastră am fost adesea instrumente în mâi¬nile lor. Am dus mai departe tonul declamator al înaintaşilor; ne-am aprins cu vorbe mari în care credeam fanatic; am declarat şi noi că o rupem cu trecutul cel rău şi totdeauna trecutul cel rău e cel apropiat, de obicei cel imediat; ne-am lăţit activitatea în afara universităţii sugestionându-ne pe noi şi pe alţii într-atâta că socoteam studenţimea ca fiind o nouă putere în stat; întruniri, şezători, agitaţii, gazete, interviuri date, festivaluri, alegeri etc., sunt tot atâ¬tea capitole din activitatea noastră.
În sfârşit am adorat şi urmat cu fidelitate neţărmurită unele personalităţi dintre care răsar mai ales două: d-nii A.C. Cuza şi N. Iorga. Adoraţia mergea până acolo încât ne stânjenea forma-rea personalităţii: toate gândurile noastre, toţi paşii noştri trebuiau să fie reflexe ale gândului şi paşilor acestor oameni. Cugetare proprie – oricât de începătoare – nu exista. Eram to¬rente de sentiment gata să izbucnească în orice direcţie, la un semn, care uneori venea, mai deseori ni părea că vine; stare de spirit mai mult decât primejdioasă, care pregăteşte după împrejurări: manechine, fanatici, şovini, ori, când adorarea slăbeşte şi se lasă vântului, li¬chele de cea mai josnică specie. (…) Un singur lucru bun mi se pare că realizasem: o strânsă solidaritate tinerească, un simţ comun ce ne cuprindea pe toţi, dând mişcărilor studenţeşti armonie.” (37)
Pe lângă numeroase alte motive, atitudinea pe care o avea post-factum era determinată şi de faptul că „aproape toţi agitatorii de pe vremuri, au îmbrăţişat taberele pe care le combătuseră cu mare energie”. (38)
Cei grupaţi în jurul său erau extrem de părtinitori în chestiuni politice. Cum altfel să fi fost când le lipsea simţul critic!? Susţineau ideea intervenţiei contra Puterilor Centrale, crezând cu fermitate că acestea vor fi învinse. Nu aveau toate datele şi capacitatea de a înţelege ce se întâmpla şi perspectiva asupra acestor fapte era limitată. Se adăugau la acestea manipulările presei prin articolele şi ştirile confecţionate, funcţie de diversele interese ale taberelor din spate. Studenţilor nu le era cunoscut faptul că în acea vreme „propaganda a fost omniprezentă şi atotputernică în sfera comunicării publice, iar rolul presei a fost unul minor, care nu a satisfăcut niciuna din părţi, nici publicul, nici politicienii, nici militarii” (39). Domina „ameţirea într-un curent furtunos” şi respingerea oricăror alte idei venite din jur. Ajunseseră să creadă că angajarea României în acea conflagraţie va determina chiar sfârşitul războiului.
Poziţia rectorului Constantin Stere (40), aceea de a susţine o politică germanofilă, nu făcuse decât să crească în rândul studenţilor agitaţia.
Nutreau convingerea că mişcările în care erau implicaţi sunt de fapt acte ce le făceau pentru ţară. Fluturau steaguri, cântau imnuri şi cântece mişcătoare, ţineau discursuri şi fluierau adversarii. Totul era pentru România!
„Puterea unui sentiment se măsoară după capacitatea de jertfă. Dragostea de ţară ar trebui socotită după sacrificiile pe care cineva e în stare să le facă pentru dânsa. A ţine o mie de cuvântări, a te zbuciuma în faţa unei mulţimi adunate, nu dovedeşte mai sigur decât dorinţa de a te arăta. (…) patriotismul jurat la fiecare răscruce de drum, trâmbiţat pe fiecare piedestal de statuie, e foarte suspect.” (41)
Foarte puţin a contribuit la dezvoltarea personalităţii acelor tineri implicarea în manifestările organizate de Centrul Studenţesc. Nu au înţeles şi reflectat la evenimentele în care au fost implicaţi şi pe care le-au provocat. Neînţelegerile acestea le-au luat cu ei şi după terminarea studiilor şi, în dorinţa de „a se implica” din nou, au fost atraşi de diverse grupuri partinice şi au intrat în circuitul fiziologiei – de suprafaţă – a acestora. Criterii exterioare i-au făcut să se îndrepte de o parte sau de cealaltă, şi amicii – întru o „cauză”, cândva comună – au devenit inamicii unei cauze necunoscute.
„Agitaţia din stradă care alătură oameni dispuşi să strige împreună, e o legătură prea slabă pentru a nu se rupe la primul prilej; şi interesul politic care pune doi oameni alături, nu poate face niciodată punte de legătură între suflete. (42)
Se ajunge a se sacrifica „interesul pentru studiu vreunui interes de paradă – care nici măcar nu-şi atinge scopul urmărit. Într-o ţară în care cultura este aşa de rară, iar pseudocultura înăbuşă tot, este o greşeală de neiertat să se crească tinerii în uşurătate şi superficialitate” (43).

Richard Constantinescu

Note:

1. Gr. T. Popa, Discursul profesorului A.C. Cuza, în „Unirea”, an. III, nr. 14, luni 21 apr. 1914, p. 1.
2. A.C. Cuza, Ideea naţionalistă ca principiu educativ, în „Studenţimea ieşeană”, Tip. „Dacia” Iliescu, Grosu & Co., Iaşi, 1912, pp. 11-12.
3. Mihail Eminescu, Opere complecte. Poezii. Nuvele. Roman. Teatru. Cugetări. Scrieri: literare, economice, politice, filozofice. Scrisori. Critica raţiunei pure de Kant, Librăria Română şi Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefăniu & Co., Iaşi, 1914.
4. A.C. Cuza, Prefaţă, în „Mihail Eminescu. Opere complecte…”, p. IX.
5. C.D. Zeletin către Richard Constantinescu, Arhiva personală „Richard Constantinescu”, Scrisoare (Bucureşti, 18 sept. 2008).
6. A.C. Cuza, Prefaţă…, p. VIII.
7. Ibidem, pp. VIII-IX.
8. Nicolae Mărgineanu, Psihologie şi literatură. Ediţia a II-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 157.
9. Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 76.
10. Sărbătorirea lui „13 Martie” de studenţimea ieşeană, în „Unirea”, an. III, nr. 9, luni 17 mart. 1914, p. 3.
11. Congres studenţesc la Galaţi, în „Fulgerul”, an. I, joi 20 aug. 1915, p. 2.
12. Memoriu adresat domnilor profesori ai Universităţii din Iaşi de către studenţimea universitară, Tip. Naţională I.S. Ionescu & M.M. Bogdan, Iaşi, 1916, p. 1.
13. Mişcarea studenţimii ieşene, în „Gloria”, anul I, nr. 56, luni 14 sept. 1915, p. 1.
14. Idem.
15. Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 2.
16. Virgil Arion „făcea impresie: era un «fermecător»”. (Lucian Boia,„Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 154).
17. Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 4.
18. „Azi, Virgil Arion a venit dinadins la mine să-mi spună că trebuie să mergem cu Austria; el, din Liga Culturală, afirmă că acolo este viitorul.” (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 166).
19. Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 8.
20. Ibidem, p. 9.
21. „Arion se implică în editarea ziarului Moldova, pus sub patronajul lui P.P. Carp (dar sub direcţia efectivă a lui Arion).” (Lucian Boia, op. cit., p. 156).
22. Dna Riegler era soţia prof. Emanoil Riegler de la Facultatea de Medicină din Iaşi, membru în senatul universităţii. Studenţii, în memoriul înaintat profesorilor universităţii ieşene atrăgeau atenţia că „nu s-a mai văzut de când lumea, ca bărbatul să dea verdict într-o pricină în care soţia este parte”. (Memoriu adresat domnilor profesori…, p. 18).
23. Dr. Gr. T. Popa, Din viaţa universitară. Amintiri, critici şi propuneri, Atelierele „Adevărul”, Bucureşti, 1923, p. 55.
24. Gr. T. Popa, „Barbaria” de la Universitate, în „Gloria”, anul II, nr. 154, miercuri 13 ian. 1916, p. 1.
25. Idem.
26. Idem.
27. Informaţii, în „Gloria”, an. II, nr. 154, miercuri 13 ian. 1916, p. 2.
28. Agitaţia studenţimii, în „Gloria”, an. II, nr. 165, marţi 26 ian. 1916, p. 1.
29. Uz., Şfichiuiri, în „Gloria”, an. II, nr. 180, duminică 14 feb. 1916, p. 1.
30. Şedinţa Marelui Colegiu Universitar, în „Gloria”, an. II, nr. 181, marţi 16 feb. 1916, p. 1.
31. Întrunirea de la Centrul Studenţesc, Idem.
32. Lucian Boia, op. cit., pp. 314-315.
33. Profesorul Rainer a candidat la funcţia de decan, dar numărul voturilor exprimate în favoarea sa au fost de şapte, în timp ce contracandidatul şi câştigătorul alegerilor, profesorul Vasile Negel a obţinut treisprezece voturi.
34. Acest episod apare prezentat într-un mod total diferit, distorsionat, cu alte personaje în scenă, în capitolul „Pagini memorialistice” din volumulProfesorul Gheorghe Năstase. Profesionist, dascăl şi erudit al şcolii medicale ieşene. Pagini memorialistie. Inedite. Postume, Ed. Răzeşu, Piatra Neamţ, 2005. Profesorul Gheorghe Năstase, octogenar fiind, hotărâse să-şi scrie memoriile. Situarea sa faţă de multe din cele întâmplate fiind mult prea îndepărtată, a dus la apariţia unor erori de relatare. O astfel de eroare, pe care am considerat necesar a o prezenta, trebuie pusă în paralel cu realul întâmplărilor, neprezentate până la acest moment, pentru reţinerea lor aşa cum s-au derulat.
„Eram în anul 1915 când, în primăvară, se desfăşoară la Iaşi, în sala Teatrului Pastia (cu intrarea din Piaţa Unirii), o întrunire socialistă, în cap cu Cristescu zis Plăpumaru, la care un grup de vreo 10 studenţi, avea chiar de la început în sală, o atitudine de scandal. Congresiştii au căutat să-i dea afară şi de aici scandal, bătaie etc. Grupul studenţilor se măreşte cu alţii care, auzind de conflict au venit să îngroaşe rândurile. În scurt, întrunirea nu se poate ţine. Între timp, rectorul Universităţii, Constantin Stere, poate anunţat, poate din întâmplare, trece cu trăsura prin Piaţa Unirii (într-o duminică la orele 10-11) ca un simplu observator, pentru ca a doua zi, Senatul Universitar să aplice unor studenţi unele sancţiuni, între care suprimarea bursei Carol celor care au participat la mişcare. Cum între aceştia era şi studentul I. Gheorghiu de la medicină, studenţii se ridică şi cer intervenţia Societăţii pe lângă rectoratul Universităţii pentru anularea pedepselor. Situaţia era dificilă pentru preşedintele Societăţii. Greu de anulat sau de revenit asupra unor hotărâri ale Senatului Universitar. Totuşi trebuie încercat ceva. Atunci, împreună cu fostul preşedinte al Societăţii, Ion Dinescu, ne ducem într-o audienţă la rector. Profesorul Stere ne primeşte şi ne ascultă foarte atent. Expunem că studenţii s-au dus la o întrunire publică în calitate de alegători la Colegiul al II-lea de Cameră, că au fost provocaţi etc.
Raspunsul e prompt: «Nu se poate reveni asupra unei hotărâri a Senatului Universitar şi, mai mult, studenţii trebuie să facă şcoală şi nu politică!»
Atunci noi am replicat că bursele nu trebuie nici acordate şi nici suprimate ca o favoare sau o presiune politică şi totuşi… am întors-o pe partea sentimentală… studentul căruia i s-a luat bursa e sărac şi n-are cu ce trăi etc. Mai mult, pentru a se solidariza cu el, studenţii de la medicină sunt hotărâţi să facă grevă. Declaraţia nu l-a impresionat pe rector. Atunci noi îi spunem că nu cerem o revenire asupra hotărârii Senatului Universitar dar să se dea un mijloc de existenţă studentului, oricum ar fi el. Rectorul nu admite. Atunci noi declarăm că persistăm pentru grevă şi plecăm cu tot respectul. Profesorul Stere, gânditor, ne urmăreşte cu privirea până la uşă, apoi ne cheamă înapoi: «Nu veţi lua nicio hotărâre până nu vă va spune Gheorghiu!»
Acesta ne aştepta pe sală. Îi spunem să intre la rector. După o scurtă aşteptare, pedepsitul vine şi ne spune să nu mai facem nicio acţiune. Bucuroşi de rezultat, n-am mai căutat să aflăm ce s-a aranjat, iar modul cum s-a aranjat nu l-am ştiut niciodată.” (pp. 85-86).
35. Comitetul studenţesc pe care îl conducea era implicat şi în probleme sociale. Hotărau cine trebuie să primească bursa „Fondului Carol”, cine să beneficieze de masă gratuită la cantină şi aveau în administrare şi căminul studenţesc.
36. Dr. Gr. T. Popa, Din viaţa universitară…, p. 14.
37. Ibidem, pp. 26-28.
38. Ibidem, p. 71.
39. Călin Hentea, Arme care nu ucid, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 82.
40. Grigore T. Popa avea să-şi reconsidere ulterior opiniile faţă de Stere, şi să vadă în el un „om de convingeri” şi o persoană cu destule merite. (Dr. Gr. T. Popa, Din viaţa universitară…, p. 55).
41. Ibidem, pp. 100-101, 102.
42. Ibidem, p. 126.
43. Gr. T. Popa (semnat P.Gr.), Iar pe dos, în „Însemnări ieşene”, an. II, vol. III, nr. 11, 15 iun. 1937, p. 1099.

(Articol apărut în revista Medicina Modernă, vol. VIII, nr. 2, 2011)

Profesorul Florin Constantiniu: “Am îmbrăcat cămașa verde a Mișcării Legionare la șapte ani. Parinții mei au fost cununați de A.C. Cuza.”

Lăncier14 — Wed, 18 Apr 2012 19:19:35 +0000

Galileanul

Lăncier14 — Fri, 13 Apr 2012 18:48:33 +0000

Religia creștină, continuă încă să fie considerată de multi ca o parte a iudaismului – ca o prelungire, ca o reformă, sau desăvârșire, a religiunii jidovești – iar Isus ca jidan. Și dacă aceasta ar fi adevarat, teoria sterilitatii culturale a jidanilor, se întelege că ar fi dezmințită, în mod absolut.
În contra acestei grave erori – care întunecă cu totul întelegerea lucrurilor – noi afirmăm însă și vom dovedi, pe cât va fi cu putință, în cadrul acestei anexe:
Că Isus nu a fost jidan – și e numai o îndoită blasfemie, religioasă și totodată și științifică de a-l considera ca atare.
Că religia creștinească, nu face parte din iudaism – pe care nu-l desvolta, neavând ce să dezvolte, ci de la început este contrară iudaismului, desființându-l.
Originea lui Isus, mai intâi, poate fi considerată din două puncte de vedere : din punct de vedere metafizic, religios, și din punct de vedere fizic, profan.
Din punct de vedere metafizic – pentru toti aceia cari cred, si nu este adevărat creștin acel, care nu are credință – Isus este “fiu al lui Dumnezeu”, întrupare divină, din fecioara galileană Maria:

“Luca 1.28. Și intrând îngerul la dânsa, a zis: “bucură-te cea plină de dar; Domnul este cu tine.”

Misterul acesta al întrupării divine – mister pentru pătrunderea mărginită a minții – Evanghelistul s-a încercat să-l apropie de înțelegerea noastră, exprimându-l în grai filosofic :

“Ioan 1.1. La început era cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul…
Și cuvântul trup s-a facut, și s-a sălașluit între noi…plin de har și de adevăr”.

Divinitatea lui Isus fiind odată astfel admisa, exclude orice preocupare de naționalitate. În domeniul acesta, spiritual, afirmarea că “Isus a fost jidan” – fiind de domeniul empiric – e sau numai o neghiobie sau numai o blasfemie.

Din punct de vedere fizic, judecându-L ca om – precum Îl consideră toți acei care nu cred – un lucru știm pozitiv : că Isus a fost “Galilean”.

Nazaret, în Galileea, era cetatea Lui (Luca 2.39). Aici a fost crescut (Luca 4.23). În Galileea a propovăduit, mai întâi , adevărul (Luca 4.44). Din Galilea erau discipolii Lui, de pe Magdala, Bethsaida, Capernaum, de pe malurile lacului Genezareth, sau “Marea Galileei”, afară de unul Iuda Iscariotul, jidan – care l-a și trădat – originar din Kariot, cetate a fiilor lui Iuda, către hotarul Edomului (Iosua 15. 25). Și după aceasta se și cunoșteau, ca Galileeni:

Luca 22.59. “În adevăr și aceasta a fost cu dânsul, că este Galilean.”

Și în Galilea se retrăgea, în vremuri de primejdie, până la plinirea scripturilor (Matei 4,12). Pentru că nu se putea ascunde decât în Galilea (Marcu 9, 30) și nu se găsea în siguranță decât în mijlocul Galileenilor săi:

„Ioan 7.1. După aceasta umbla Isus în Galilea; că nu voia să îmble în Iudea, pentru că Iudeii căutau să-l omoare.”

A.C. Cuza, Naționalitatea în artă, Expunere a Doctrinei Naționaliste. Principii, Fapte, Concluzii. Ediția a doua cu anexe, „Minerva”, București, 1915, p. 286-289

- vom continua -

„Însemnări din viață și documente omenești”

Lăncier14 — Thu, 22 Mar 2012 21:05:18 +0000

Autor: A.C. Cuza – ediție îngrijită de Marian Ștefan
Format: 17 x 14, carte cusută și legată
Nr.pag. 176 + 16 pag. policromie
Preț: 50 lei
Din cuprins: Povestea unui manuscris
Notă asupra ediției
A.C. Cuza. Repere biografice….
Am în față un caiet format studențesc, cu coperte groase din carton pânzat. Pe pagina de gardă conține următoarea însemnare: Din biblioteca lui G. Cuza, luat spre amintire din vraful de cărți răvășite. 25.IV. 1944. Ștefan Nemeș. Gheorghe Cuza este fiul lui Alexandru C. Cuza, iar persoana care a făcut această însemnare ar fi fost greu de identificat dacă pe coperta interioară a caietului nu ar fi fost lipită o filă cu următorul text explicativ:
Jurnalul manuscris al lui A.C. Cuza a fost găsit în casa acestuia din Iași de către locotenentul în rezervă Ștefan Nemeș, profesor de istorie. Printre cărțile răvășite, i-a atras atenția acest jurnal.
Spărgându-se frontul la Iași, el a luat acest manuscris, împreună cu câteva cărți valoroase și le-a adus în ruczac [!] până la Turda, încredințându-i-le, în scurtul popas al trupelor române din acest oraș, bibliotecarului Nicolopol Nicolae.
În 1945-1946, cînd s-a început epurarea bibliotecilor de tot ceea ce a fost carte cu conținut reacționar, fascist, antonescian, bibliotecarul respectiv, om în vârstă la vremea aceea de circa 60 de ani, le-a scos în curte și le-a ars. Câteva manuscrise, care considera că sunt totuși valoroase, le-a împărțit elevilor care făceau practică la bibliotecă, pentru a le păstra și a le da la iveală atunci când vor considera că pot fi valorificate pentru reconstituirea unor pagini de istorie națională.
Printre cei care au primit aceste cărți a fost și Ion Marinca, elev în clasa a VI-a de liceu. Ion Marinca a păstrat acest manuscris sub cheie, pînă la această dată, când vi l-am înfățișat, considerând că este util să figureze printre documentele ce pot contribui la cunoașterea unora din gândurile și atitudinile avute de A.C. Cuza.
Manuscrisul nu a circulat în nici un mediu, nu a fost multiplicat și a fost păstrat întocmai cum a fost preluat de bibliotecarul Nicolopol.
7.VIII. 1979

Însemnări din viață…, atâtea câte ne-au rămas în urma repetatelor reluări eliminatorii ale autorului lor, merită toată atenția cercetătorului, fie el genealogist, istoric literar sau analist al vieții social-politice de la sfârșitul veacului XIX și începutul celui următor. Este fresca personală a unei epoci, al cărei autor ne apare într-o multitudine de ipostaze ce-i pun în lumină universul intelectual, ideile și sentimentele ce l-au animat, evoluția acestor idei, consecvențele și inconsecvențele omului politic, veșnicul său neastâmpăr, spiritul frondist și intolerant, conformismul și nu mai puțin dorința de a se impune contemporanilor.

Sursa: www.oscarprint.ro

Manifest cuzist către comercianți (1925)

Lăncier14 — Sun, 18 Mar 2012 09:30:47 +0000

COMERCIANȚI!

Nici o clasă socială nu a fost mai crunt lovită decât aceea a comercianților români. Rând pe rând, prin concurență necinstită, prin lipsă de cântar, prin falsificarea mărfurilor, prin coruperea agenților de control, prin falimente frauduloase etc., etc., veneticii și vagabonzii din toată lumea v-au scos din locurile voastre, v-au gonit în margine pe cei ce n-ați pierit încă, iar ei s-au îmbuibat din munca și agonisita voastră, luând loc, în fruntea comerțului și industriei. Azi Camerele de Comerț sunt conduse de acești venetici sau slugile lor. Duminica și sărbătorile creștinești sunt batjocorite, iar sâmbetele lor cinstite. Copiii voștri nu pot fi ținuți în școale, căci nu aveți cu ce și nici la ucenicie nu mai aveți unde-i da, căci sunt goniți.

Amară viață trăiți voi, mai amară o vor trăi copiii voștri.

Apărarea intereselor voastre înseamnă apărarea nației însăși, care, fără o clasă de mijloc românească, va pieri. Această propagandă, cinstindu-și numele, o va face ziarul „Apărarea Națională”, de sub conducerea dn-ului prof. A.C. Cuza, care, apărându-vă pe dvs., va apăra nația însăși. Citiți și sprijiniți dar ziarul „Apărarea Națională”, apărarea voastră și a copiilor voștri.

Eseu: A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite

Lăncier14 — Fri, 17 Feb 2012 10:49:10 +0000

În revista Bucovina literară, a apărut în două numere, Nr. 10-11(248-249), octombrie-noiembrie 2011 și Nr. 12 (250), decembrie 2011, un eseu despre rolul lui A.C. Cuza în tezaurizarea și promovarea operei eminesciene. Autorul, dl. Theodor Codreanu, reușește să vorbească în termeni apreciativi față de omul de cultură A.C. Cuza fără să se simtă constrâns a-l ocărî pentru convingerile antisemite ale profesorului ieșean pentru a se pune la adăpost de politrucii „corectitudinii politice”. Un om de cultură vorbește nestingherit despre opera unui excepțional om de cultură, A.C. Cuza, care, la rândul său, a vorbit întotdeauna liber. Numai așa a reușit A.C. Cuza să imprime întregii sale opere genialitatea sa. Vă invităm la o lecură reconfortantă semnată de dl. profesor Theodor Codreanu, filolog.

Eseu: A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (I)

de Theodor CODREANU

Evenimentul extraordinar din anul 2000, când, tocmai ne aşteptam mai puţin, au fost publicate cele 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle1, s-a repetat un deceniu mai târziu, dar în planul exegezei, prin apariţia unei impunătoare lucrări în două volume datorate lui A.C. Cuza, sub titlul Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului. În manuscris, cartea însumează 1056 de pagini, iar tipărită, tot în două volume, 866 de pagini. „Descoperirea”2 şi publicarea ei, în anul 2010, le datorăm lui I. Oprişan, cel care sub egida Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” a şi iniţiat „Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu”. Exegeza lui A.C. Cuza a fost inclusă în volumele 23-24, în ediţie critică îngrijită de I. Oprişan (Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010).

Dacă scrisorile de la Polirom s-au bucurat de o audienţă binemeritată, augmentată şi de prestigiul „Anului Internaţional M. Eminescu – 150”, exegeza lui A.C. Cuza a trecut absolut neobservată, chiar dacă editorul a încercat să-i dea importanţa cuvenită publicând-o la 160 de ani de la naşterea scriitorului. Cauzele tăcerii par a fi, în esenţă, următoarele: tirajul mic şi slaba circulaţie a cărţii, în ultimele decenii, apoi prestigiul incomod al lui A.C. Cuza în faţa „corectitudinii politice”, ideologia care ne călăuzeşte ca nouă flacără a „lămpii lui Ilici” în postcomunism; în fine, titlul aparent desuet al cărţii: Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului. Cititorul, şi chiar specialistul, par azi saturaţi şi detaşaţi de conceptul de romantism, cu atât mai mult, cu cât comparatismul mai vechi, sursier, epuizase înglobarea lui Eminescu într-un curent cultural stins deja în anul naşterii poetului, încât autorul Luceafărului devenise imaginea unui „romantic întârziat”, iar, în cel mai bun caz, „ultimul mare romantic european”. Cu atât mai mult postmodernitatea va cunoaşte serioase reticenţe faţă de „romantismul” eminescian, versurile poetului devenind, cel mult, material pentru noul parodism (Levantul lui Mircea Cărtărescu) sau pentru simpla intertextualitate3. Eu însumi, pregătind, între 1977 – 1983, cartea Eminescu – Dialectica stilului (1984), am refuzat formulele înglobării exclusive în romantism a geniului eminescian care dominau cu autoritate eminescologia pe urmele lui G. Călinescu şi a altor mari eminescologi. Argumentul meu forte era Titu Maiorescu. Încă de la 1871 – 1872, criticul intuise că Eminescu este „om al timpului modern”, nicicum un „întârziat”, ceea ce va întări cu asupra de măsură la 1889, în studiul Eminescu şi poeziile lui: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi.”4

Acum însă descopăr cu uimire că tocmai imaginea unui Eminescu modernist, pornind de la Maiorescu şi junimism, spulberă A.C. Cuza, conturând profilul romanticului, deloc „întârziat”, dintr-o perspectivă atât de nouă şi de îndrăzneaţă, încât mi se pare un miracol că un gânditor român a avut limpezimea conceptelor la 1912 – 1919, intervalul în care criticul a conceput şi a elaborat această exegeză. Tânărul A.C. Cuza l-a cunoscut pe Eminescu în anii 1884 – 1885, când i-a devenit apropiat şi drama poetului a lăsat urme adânci în conştiinţa lui, determinându-l să fie cel dintâi gânditor român care a pătruns în resorturile profunde ale existenţei şi operei eminesciene. Asta l-a şi determinat, ca moment pregătitor, să coordoneze şi să realizeze una dintre cele mai complexe ediţii ale operei, tipărită la Iaşi, în 1914, sub titlul Opere complecte, cu o bogată introducere, prefigurare a cărţii rămase în manuscris. Necesitatea unei asemenea ediţii masive (680 de pagini, format academic), prima care vizează întreaga operă eminesciană, plutea în aer la începutul secolului al XX-lea, când s-a declanşat o dezbatere publică fără precedent asupra tezaurului eminescian, înlesnită şi de cedarea de către Maiorescu a lăzii cu manuscrise, în 1902, urmată de bătălia fracturării operei poetului şi a ziaristului, bătălie care a culminat în anii 1909 – 1911, când s-a şi ridicat prima statuie din ţară, la Galaţi, dezvelită cu o sută de ani în urmă. Ediţia A.C. Cuza, preţuită superlativ de Nicolae Iorga, dar şi de Perpessicius şi de alţii, marchează etapa modernă a valorificării operei eminesciene, încheiată abia cu ediţia academică începută de Perpessicius, în 1939. „Punând la contribuţie lucrările înaintaşilor cu Chendi şi Scurtu în frunte, – aprecia Perpessicius – aducând uneori corectări din confruntarea cu manuscrisele şi cu adaose preţioase, precum la postume suava elegie Stau în fereastra susă, pierdută totuşi din pricina repartizării materialelor printre exerciţiile juvenile – ediţia A.C. Cuza a adus, întâia, imaginea unui scriitor fecund, de o vastă şi variată activitate şi a stimulat mai mult ca orice pledoarie către acea ediţie integrală, şi critică, pe cale de realizare.”5

Nicolae Georgescu, cel mai bun cunoscător al tuturor ediţiilor Eminescu, consideră ediţia A.C. Cuza drept „unică în cultura noastră” şi „prima ediţie enciclopedică eminesciană”6. Prejudecata, cu iz politic, a rupturii dintre poet şi ziarist a predominat, subliniază Nicolae Georgescu, din timpul vieţii poetului şi până în 1930. De fapt, ea s-a prelungit, intermitent, până în zilele noastre, din pricini ideologice similare. Ediţia A.C. Cuza este prima încercare de anvergură de a pune capăt fracturării personalităţii eminesciene în defavoarea ziaristului. De la Grigore Ventura şi Aron Densusianu până la Corneliu Botez, Nicu Xenopol şi I.U. Soricu, gânditorul politic, economic, istoric etc. este de-a dreptul recuzat şi minimalizat. Încercările lui Grigore Păucescu, Nicu Filipescu, I. Scurtu sau Nicolae Iorga de a pune în evidenţă pe jurnalist se dovediseră doar parţiale. Ediţia A.C. Cuza valorifică ziaristica lui Eminescu la modul ştiinţific, într-o arhitectonică amplă, în opt secţiuni, tot atâtea ca şi opera literară, echilibrând imaginea de ansamblu ca pe o tablă de şah, cum remarcă Nicolae Georgescu: „Colectivul coordonat de A.C. Cuza încearcă să răspundă ştiinţific, cu toată opera într-o carte, acestor încercări de rupere în două a ei şi de aruncare la coş a ziaristicii, ca netrebuitoare.”7 Criticul argumentează că şi evenimentul dezvelirii statuii de la Galaţi a avut de suferit din pricina schizoidiei publice asupra personalităţii lui Eminescu: „Gestul lui A.C. Cuza este menit să spună lumii culturale de la noi că nu există doi Eminescu, un Eminescu poet şi un Eminescu gazetar, ci unul singur, cu o singură operă. Că această operă unică trebuie citită în curgerea ei firească şi judecată în efectele ei fireşti. Că aşa cum în poezie Eminescu a creat şcoală, tot la fel în politică a creat şcoală. Partidele politice se vor revendica, de acum înainte, din doctrina eminesciană – acesta fiind semnul că Eminescu a fost scos de sub umbrela unui singur partid şi pus în centrul magnetic al mai multora, poate chiar al tuturor (şi socialiştii se revendică din Eminescu întrucâtva). În totul, Eminescu este scos din cotidian, din politica ziarelor şi a străzii – şi trecut în domeniul spiritului, în ştiinţă.”8 Până la ediţiile D. Murăraşu (1931) şi la cea academică, a lui A.C. Cuza va fi principala carte de referinţă în materie de text eminescian.

Dar A.C. Cuza a simţit că nu este suficientă o asemenea ediţie, că aceasta cere o exegeză pe măsură şi, de îndată ce-a văzut cartea tipărită, a trecut la o muncă de profunzime, parcurgând o vastă documentare, construindu-şi propriile concepte, cu o metodologie riguroasă, ajungând la rezultate impresionante, şi asta chiar în anii cei mai tulburi ai Primului Război Mondial. Dacă cercetarea lui A.C. Cuza ar fi fost publicată în 1919 sau în anii următori, altfel ar fi arătat faţa eminescologiei. După 1944, apariţia ei n-a mai fost posibilă, păstrându-se, din fericire, în Arhiva A.C. Cuza. Se poate ca abandonarea proiectului să fi fost cauzată de conştiinţa că nu a desăvârşit forma finală, considerând, poate, că e suficientă introducerea la Opere complecte, la care s-a adăugat intrarea autorului în politică a vremii, încât proiectul i se va fi părut de interes secundar după contribuţiile lui D. Murăraşu, Tudor Vianu sau G. Călinescu. Fragmente din ansamblu au apărut, în presa vremii, în 1919. Totuşi, în 1938 există semne de revenire, în legătură cu Introducerea, pe care însă o suprimă, „gândindu-se, desigur, să păstreze, în fruntea celor două volume, doar Prefaţa”, după aprecierea lui I. Oprişan, care explică nefinalizarea editorială prin „cercetările importante apărute între timp, care negau în bună măsură consideraţiile din introducerea Ce ştim despre Eminescu”9.

Peste toate, mai am bănuiala că această carte venea, paradoxal, prea devreme, fiindcă, între timp, se impusese direcţia modernistă patronată de liberalismul politic şi cultural al lui E. Lovinescu. Modernismul devenise atât de absorbant, încât şi-a revendicat şi pe unul dintre cei mai lucizi antimoderni interbelici, pe Ion Barbu, considerat chiar un „modernist radical”, în pofida protestelor poetului, care şi în 1947, într-o scrisoare către Nina Cassian, încă se mai întreba: : „Voi putea distruge legenda, că am fost ori că sunt modernist?” Ceva similar se petrecuse şi cu Camil Petrescu, şi el asimilat la „modernism”. Or, viziunea lui A.C. Cuza asupra lui Eminescu era, prin excelenţă, antimodernistă, însă nicidecum în sensul de a-l considera pe poet şi gânditor un „tradiţionalist” pe linia romantismului neosămănătorist, cum ar fi înclinat Nicolae Iorga, bunăoară. Exista un punct comun între abordarea modernistă şi cea antimodernistă a lui A.C. Cuza: şi unii, şi alţii îl considerau pe Eminescu romantic, aşa cum, de altfel, decisese însuşi poetul: Eu rămân ce-am fost: romantic. Plecarea, desigur, atât la modernişti, cât şi la antimodernistul Cuza, poate fi considerată din marele curent cultural european, cu precădere romantismul german. Însă punctul de ajungere al celor două referenţiale culturale diferă radical: în vreme ce G. Călinescu ajunge la imaginea „ultimului mare romantic european” şi la proiecţia fundamentală de „poet naţional” (ultima sintagmă consonantă atât cu tradiţionalismul lui Iorga, cât şi cu antimodernismul lui Cuza), la acesta din urmă subordonarea faţă de marele curent european este nesemnificativă şi irelevantă, fiindcă romantismul – curent literar sau şcoală – a trecut, pe când romantismul eminescian este o culme a europenităţii şi românităţii ca biruinţă împotriva cadrului raţionalist, cartezian al modernismului. Conceptul de romantism are cu totul alte înţelesuri la A.C. Cuza comparativ cu ale criticilor şi istoricilor literari din secolul al XX-lea. De aceea, chiar dacă autorul şi-ar fi tipărit cartea în anii interbelici, el n-ar fi putut fi înţeles de contemporani, exceptându-i, poate, pe Ion Barbu, pe Camil Petrescu şi pe Al. Philippide, ultimul elaborând conceptul de romantism fundamental, consonant, în bună măsură, cu al lui A.C. Cuza.

Dar despre asta, în numărul viitor. sursa: http://bucovina-literara.scriitor.org

Eseu: A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (II)

de Theodor CODREANU

A.C. Cuza are conştiinţa deplină a însemnătăţii construcţiei sale: „Mihail Eminescu, după părerea noastră, în adevăr, este nu numai cel mai mare poet, dar şi cel mai adânc cugetător al românilor. La dânsul aflăm, ceea ce mai ales ne lipseşte: idealismul; el este reprezentantul cel mai consecvent, îndeosebi, al ideii naţionale; în sfârşit, indiferent de cuprins, el ne oferă un sistem de gândire.”1 După înfăptuirea Marii Uniri, conchide A.C. Cuza, Eminescu trebuie să devină „un îndrumător şi mai ales un educator”, dar pentru asta el „trebuie pe deplin înţeles”, ceea ce a lipsit până atunci culturii româneşti. Ţinta criticului este tocmai asta: să-l facă pe Eminescu înţeles, în contextul în care persistau haotic erori grave de biografie, o slabă cunoaştere a operei, fapt care a determinat să existe pentru autorul Glossei un interes trecător, ca şi pentru destinul său, poetul fiind etichetat în fel şi chip, pentru ca, finalmente, să fie clasat drept un „pesimist”, adevărata lui personalitate fiind ignorată. Pentru a face lumină asupra adevăratului Eminescu, A.C. Cuza îşi propunea trei obiective de cercetare: rediscutarea teoriei romantismului (în vol. I), apoi viaţa şi opera (în vol. al II-lea).

Primul studiu complex (şi, probabil, cel mai important, prin originalitatea abordării) asupra conceptului de romantism în cultura românească este cel din volumul I al cărţii lui A.C. Cuza. Aşa îl cataloghează, altminteri, şi editorul I. Oprişan. Şi nu se înşală. Înainte de A.C. Cuza, un studiu comparatistic, de tip sursier, publicase N.I. Apostolescu, în 1909, vizând influenţa romantismului francez asupra poeziei româneşti.2 Cele mai multe intervenţii, după Războiul de Întregire, şi mai ales după 1950, vor face obiect de istorie literară comparatistică: Paul Cornea, H. Zalis, D. Popovici, Al. Dima, Al. Balaci, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, V. Mîndra, Elena Tacciu, Dim. Păcurariu, Marin Beşteliu, Eugen Simion, Romul Munteanu, Vera Călin, Nicolae Manolescu ş.a. Ei se ocupă doar contextual de tipologia romantică, încât conceptul ca atare e pus, sub trasorul teoriei, de puţini: Tudor Vianu, G. Călinescu (Clasicism, romantism, baroc, 1946), Edgar Papu (Existenţa romantică. Schiţă morfologică a romantismului, 1980), Virgil Nemoianu (Îmbânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, trad. din engleză de Alina Florea şi Sanda Aronescu, Bucureşti, 1998). Dacă Tudor Vianu şi Edgar Papu nu trece din cadrele generale ale curentului romantic istoricizat, o ieşire spectaculoasă, nuanţatoare, a încercat G. Călinescu prin introducerea temperamentului uman în tipologie, difuz, apoi, în toate regnurile terestre, în meteorologie, în astronomie etc. Bunăoară, după măsura călinesciană, ziua este „clasică”, noaptea – „romantică”, iarna e „clasică”, primăvara şi toamna „romantice” etc. La rându-i, Virgil Nemoianu (adoptat, ca modă, în scrierile de critică şi istorie literară, în ultimii cincisprezece ani, de către Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, 2008, dar şi de alţii) a încercat o clasificare, între un romantism înalt (High) şi un romantism îmblânzit (Biedermeier), minor, ultimul predominant în cultura românească şi chiar la Eminescu.

Prin comparaţie, redimensionarea conceptului de romantism la A.C. Cuza trimite la ere/paradigme culturale diferite, pe când la teoreticienii şi istoricii literari înşiraţi mai sus, exceptându-i, poate, pe G. Călinescu şi Edgar Papu, conceptul de romantism nu iese din spaţiul „complexelor de cultură” din ultimele două secole: tradiţionalism, modernism, postmodernism. În schimb, A.C. Cuza are surprinzătoare intuiţii care transcend aceste „complexe de cultură”, plasându-se, avant la lettre, într-un ethos transmodern, deschis către orizonturile veacului următor, cu toate că întâlnim la el ezitări terminologice, explicabile pentru începutul de secol XX. De pildă, el utilizează un termen nepotrivit pentru a sublinia principala trăsătură a romantismului: sentimentalismul. Presimţindu-i însă neajunsul, are grijă permanent să disocieze între sentimentalismul romantic şi sentimentalitatea comună. Apoi, cade în cursa teoriilor la modă în Europa vremii, asociind cele două direcţii fundamentale din cultura şi gândirea europeană (raţionalism vs. romantism) cu ideea de rasă. Astfel, raţionalismul cartezian este asociat cu rasa iudaică, pe când romantismul este corelat cu cea arică. Acesta pare a fi defectul principal al gândirii lui A.C. Cuza, care l-a împins către o ideologie antisemită, îndeobşte în plan politic, deşi, când caută argumente în opera lui Eminescu, are grijă să nuanţeze lucrurile, în cele mai bune cazuri. Un alt defect care l-a împiedicat să meargă până la capăt pe calea unui ethos postmoderm/transmodern izvorăşte din tendinţa de a considera raţionalismul şi romantismul ca antiteze ce rămân neconciliate sau neconciliabile, deşi materialul eminescian avut la dispoziţie îl îndruma către „împăcarea antitezelor”, către ceea ce încă Ion Heliade Rădulescu numise „echilibru între antiteze”, idee pe soclul căreia Eminescu şi-a fundat modelul ontologic al arheităţii.3

Punctul de plecare cuzist este validat de istoria cunoaşterii moderne şi postmoderne: el distinge, în cultura europeană (şi nu numai) două direcţii fundamentale: raţionalismul şi sentimentalismul. Raţionalismul culminează în cartezianism, pe când sentimentalismul se desăvârşeşte ca romantism. Schiller vorbise de poezia naivă şi sentimentală, iar romanticii au declanşat bătălia cu clasicii, faimoasa ceartă între „antici” şi „moderni”. Acestea sunt lucruri cunoscute pe care nici un istoric literar sau cultural nu le-a ignorat. Dar în cadrul „şcolii romantice”, mai întâi Jean Paul, a privit romantismul nu ca pe o simplă modă, ci ca „tendinţă generală a spiritului uman”, având rădăcini în Upanişade, în Platon şi Plotin, până la Pascal, Schopenhauer şi, de adăugat, Eminescu.4 Fraţii Schlegel, Novalis ş.a. au consolidat această viziune, premisă de la care pleacă şi A.C. Cuza. Ea consonează cu Eonul dogmatic blagian, în care gânditorul distinge între intelectul enstatic şi cel extatic, între cunoaşterea paradisiacă (raţionalistă) şi cea luciferică (dogmatică/poetică). Pe o cale similară mergea Ion Barbu, cel care se lepăda de raţiunea rece (Roata lui Mercur, v. Dezrobire) pentru intelectul select al Roţii Soarelui. Un critic pătrunzător ca Marin Mincu a intuit bine interpretându-l pe autorul Jocului secund ca venind dinspre romantism. Distincţia între cartezianism şi abordarea de tip bootstrap (Geoffrey F. Chew) a devenit funcţională în cea de a doua revoluţie cuantică şi o întâlnim la cei mai de seamă savanţi şi gânditori contemporani, de la Werner Heisenberg şi Fritjof Capra la Ştefan Lupaşcu şi Basarab Nicolescu. Cu toate acestea, raţionalismul materialist-ştiinţific este cel care domină cunoaşterea modernă de la iluminişti încoace. Iată de ce romanticii sunt consideraţi ca antimoderni şi, de regulă, marginalizaţi. Paradoxal, fiindcă, la rândul lor, în istoria literară, au apărut ca „moderni” împotriva „anticilor”, a clasicilor. De aceea, Antoine Compagnon susţine paradoxul că antimodernii sunt adevăraţii… moderni: „mai moderni decât modernii şi decât avangardele istorice”.5 În 2001, la 4 iulie, în Le Monde, Milan Kundera emitea aceeaşi idee: „astăzi, singurul modernism demn de acest nume este modernismul antimodern”. Unii vor ieşi din acest paradox prin conceptul de postmodernism, dar acesta este mult prea ambiguu, fiindcă dominanta postmodernismului a devenit raţionalismul desacralizant, cu preferinţă pentru o literatură a „concretului”, mergând, în exces, către o „artă” neonaturalistă, pornografică şi scatofilă, la ultimele generaţii. Scriitorul şi savantul româno-american Constantin Virgil Negoiţă6 a încercat, de aceea, să discearnă între un „postmodernism modern” şi un „postmodernism premodern”, acesta din urmă recuperator al tradiţiei, al sacrului, al istoriei şi al complexităţii fiinţei umane. El, de fapt, redefineşte romantismul fundamental schiţat de A.C. Cuza, în spiritul transdisciplinar al transmodernismului. Şi Antoine Compagnon asimilează romantismul cu antimodernismul: „orice artă modernă în aspiraţia ei romantică şi mântuitoare va ţine, într-un fel sau altul, de acest antimodernism”7. Pilonii conceptuali ai antimoderismului sunt: politic, antirevoluţie şi spirit „reacţionar”; filosofic, anti-iluminism; în morală, „pesimism”; în religie, păcatul originar; în estetică, sublimul, cu accentul pe valoare şi canon; stilistic, vituperaţia, avându-i ca precursori pe marii profeţi biblici. Vom avea surpriza ca aceşti şase invarianţi să fie şi piloni de susţinere ai conceptului de romantism la A.C. Cuza, cu ample reverberaţii în opera lui Eminescu, dar şi a celor mai de seamă romantici europeni.

Romantismul ca antimodernism nu se confundă nici la A.C. Cuza cu şcolile romantice efemere, după cum, la Antoine Compagon, spirit antimodern găsim în toate perioadele istorice, principalul sprijin ontologic fiind în creştinism. Această dimensiune creştină a romantismului fusese identificată încă de Jean Paul, în 1804: „Originea şi caracterul întregii poezii moderne se pot deduce aşa de uşor din creştinism, încât am putea numi poezia romantică, tot aşa de bine poezie creştină”. Ceea ce nu exclude „straturile de păgânătate” despre care va vorbi Ion Barbu în eseul Cuvânt către poeţi (1941), pentru ca G.K. Chesterton, ceva mai înainte, să sublinieze: „Creştinismul este singurul cadru care a păstrat plăcerea păgânismului”, „singurul cadru pentru libertatea păgână”8, pentru „virginitate”, pentru puritatea femeii etc., toate încorporate în Shakespeare, cel în care Harold Bloom9 identifica matricea iradiantă a canonului literar european. Romanticii, altminteri, sunt redescoperitori ai lui Shakespeare, modelul exemplar şi pentru Eminescu. A iubi „cu ochi păgâni şi plini de suferinţi” (Pe lângă plopii fără soţ…) este, altminteri, formula oximoronică cea mai potrivită pentru complexitatea romantismului creştin eminescian. Şi pentru Eminescu voinţa de a trăi, în sens schopenhauerian, este deopotrivă păcatul originar şi calea spre Mântuire prin „negare succesivă a voinţei”, cum se exprimă Antoine Compagnon10, în consens şi cu Joseph de Maistre sau Baudelaire, omul prizonier al voinţei oarbe fiindu-şi deopotrivă călău şi victimă, ca în Heautontimoroumenos-ul baudelairian sau ca în extraordinarele poeme eminesciene Gemenii şi Rugăciunea unui dac. „Creştinismul – subliniază şi A.C. Cuza – interpus între păgânismul greco-roman, decadent şi păgânismul barbar violent – înseninează regenerarea omenirii, prin înălţarea ei către cer.”11

Tocmai din pricina legăturilor profunde dintre romantism şi creştinism, A.C. Cuza întrevede în Evul de Mijloc una din manifestările majore ale romantismului, semn că el depăşeşte cu mult conceptul consacrat de istoria culturii. Capitolul al II-lea al primului volum este consacrat „romantismului medieval”, prin excelenţă creştin, figura centrală fiind călugărul, factorul civilizator spre modernitate: „Pretutindeni, călugărul e pionierul neobosit al civilizaţiei; mânăstirea – azil al culturii.”12 Călugărul şi mânăstirea au salvat civilizaţia antică, au păstrat meşteşugurile, formând clasa de mijloc, care a creat târguşoarele, cetăţile-burguri, oraşele bogate şi burghezia. Din energiile haotice barbare, s-au închegat naţiunile, germenii civilizaţiei moderne13. Din atare perspectivă, romantismul „paseist” şi „reacţionar” eminescian, conotat vreme îndelungată ca negativ şi compromiţător, capătă cu totul alte dimensiuni. Nu o întoarcere (imposibilă!) la 1400, în vremea lui Alexandru cel Bun, viza Eminescu, precum, de altfel, o şi spune poetul însuşi, ci la energiile romantice ale Veacului de Mijloc, în contra raţionalismului modern, ieşit în prim-plan din secolul al XVIII-lea. În acest sens el se recunoaşte romantic, adică antimodern. Secolul al XVII-lea încă fusese „romantic”, existând un echilibru între raţiune şi sentiment. Clasicismul secolului al XVII-lea, observă A.C. Cuza, s-a transformat în următorul veac în pseudo-clasicism, fondul romantic fiind sufocat de raţionalism cartezian excesiv: „Ştiinţa înlocuise talentul şi arta nu mai exista, devenind o mecanică”14, în dauna sentimentului. De la Renaştere la Iluminism s-a progresat către un intelectualism literar, pentru ca în plan filosofic şi social să se ajungă la materialism, marxism şi revoluţie, care au răsturnat romantismul medieval, distrugându-l. Secolul al XVII-lea încă fusese al religiei, al tradiţiei. Taine va observa că secolul al XVIII-lea a coborât tradiţia la rangul al doilea, înălţând raţiunea la rangul întâi, surpând regalitatea şi Biserica. Mişcarea raţionalistă pleacă de la material, omul şi societatea sunt reduse la maşină, la o schemă ideală, la credinţa în legi fixe, biologice, sociale, economice etc. (François Quesney, Adam Smith, J.B. Say ş.a.). Turgot a încercat să aplice „legile matematicii” la societate şi a eşuat. Revoluţia Franceză s-a derulat sub cultul raţiunii. La început, Kant şi Fichte au privit cu simpatie mişcările din Franţa, dar ororile au venit curând. Ele s-au produs pe fondul căderii raţionalismului în materialism în sânul societăţilor secrete. În 1785, în timp ce călătorea prin Silezia, Jacob Lanz a fost lovit de un trăsnet. Dus la o capelă, asupra lui s-au găsit documentele planurilor secrete ale confreriei Illuminati. Majoritatea acestor documente fuseseră redactate de Adam Weishaupt, care fundase Illuminati în 1776. Aici se dezvăluie un fapt uluitor: iluminaţii se iniţiau pentru a descoperi, pe treptele superioare, că secretul suprem este că nu există nici un secret, că înalta spiritualitate masonică nu e decât o gogoriţă şi că totul se reduce la meschine interese materiale, politice, inclusiv în ce-l priveşte pe Iisus Hristos, care n-ar fi urmărit decât abolirea proprietăţii, a familiei şi, finalmente, chiar a religiei însăşi. Ţelul acestor iluminaţi raţionalişti-cinici (de felul Marelui Inchizitor dostoievskian), ne asigură Jonathan Black, autorul Istoriei secrete a lumii, era să experimenteze în Franţa o societate revoluţionară, materialistă, ceea ce s-a şi întâmplat la 1789. Toată filosofia lui Adam Weishaupt era cinică: „ţelul final al Societăţii noastre nu este altul decât dobândirea puterii şi a bogăţiei (…) şi stăpânirea asupra lumii”15. Deşi, pe baza acestor documente, ordinul Illuminati a fost imediat desfiinţat, deja, în Franţa, se încropiseră circa 300 de loji, 65 numai în Paris, numărul „iluminaţilor” depăşind 70 000 de membri. Planul lor era să însămânţeze în mase dorinţa de schimbare. „Trebuie să arătăm – scria Weishaupt – cât de uşor îi va fi unei minţi limpezi să dirijeze sute şi mii de oameni”. În Franţa, marii iluminaţi au fost: Robespierre, Danton, Desmoulins, Mirabeau, Marat, Guillotin. Regelui Ludovic al XVI-lea i s-au pus în faţă, de către Adunarea Constituantă, reforme pe care nu le putea accepta, iar când a încercat să dizolve Adunarea, o gloată incitată, pe 14 aprilie, a asaltat Bastilia. Regele, ghilotinat în ianuarie 1793, a mai apucat să spună, în bătaia asurzitoare de tobe: „Oameni ai Franţei, sunt nevinovat şi îi iert pe cei responsabili pentru moartea mea. Mă rog lui Dumnezeu ca sângele vărsat aici să nu cadă niciodată asupra Franţei sau asupra ta, nefericitul meu popor…” Franţa era, în acel moment, încă din secolul al XVII-lea, culmea civilizaţiei şi culturii europene. De la Revoluţie, după interludiul imperial al lui Napoleon, ea a decăzut la rangul de putere de mâna a doua şi aşa a rămas şi astăzi.

Sursa: http://bucovina-literara.scriitor.org

Revoluție sau Moarte!

Lăncier14 — Sun, 12 Feb 2012 16:51:00 +0000

„Sau pieire pentru noi, sau revoluțiune într-un viitor apropiat”.

A.C. Cuza

A.C. Cuza: „Definiția nației”

Lăncier14 — Tue, 07 Feb 2012 10:50:19 +0000

Definiția nației, este baza necesară a doctrinei naționaliste. Această definiție poate fi sintetică sau analitică: după cum rezumăm, sau enumerăm elementele ei constitutive.

Definiția sintetică:

Nația este totalitatea indivizilor de acelaș sânge, vorbind aceiași limbă, cultivând acelaș pământ, și formând aceaș ființă, cu interese proprii, care în toate timpurile își afirmă naționalitatea sa, ca putere creiatoare a culturei umane în forme caracteristice.

Definiția analitică:

Nația este totalitatea indivizilor de acelaș sânge unificat, sau rasă, vorbind aceaș limbă cultivând acelaș pământ, și formând, prin coheziunea lor naturală, spontană, aceeaș ființă colectivă, cu economie și organe proprii, cari sunt clasele sociale și Statul, cu aceeaș istorie și tradiții, cu aceleaș interese proprii, prezente, și cu aceleaș aspirații de viitor, ființă care se păstrează din instinct, până ce ajunge la conștiința de sine și la voința de a fi, în întregime ea însăși, dar care, în toate timpurile își afirmă naționalitatea sa, a cărei expresie imediată este limba, religia, dreptul, arta, literatura, știința, divediind astfel că există o lege naturală a naționalităței, ca putere creiatoare a culturei umane, prin realizarea ideilor supreme ale omenirei – binele, adevărul, frumosul – în forme originale: naționale.

(„Poezii, epigrame, cugetări în proză” – de A.C. Cuza, ediția a III -a adăogită, Editura „Bucovina”, I.E. Toronțiu, București, 1939)

Vârf de steag cuzist.

Lăncier14 — Thu, 02 Feb 2012 23:04:04 +0000

O discuție interesantă a avut loc pe forumul 6dorobanti.ro, unde unul dintre membri a postat imaginile unui vârf de steag care poartă inscripția „H.R.N.” și o svastică dispusă în unghi de 45 de grade. Cel mai probabil este vorba despre o relicvă „cuzistă”, iar inscripția „H.R.N.” este acronimul devizei cuziste HRISTOS – REGE – NAȚIUNE (vizibilă și pe această medalie aniversară), așa cum remarca un participant la discuție. Cred că, datorită dispunerii svasticii în unghi de 45 de grade înclinată spre dreapta, vârful de steag este din perioada Partidului Național Creștin (Cuza-Goga), așadar începând cu anul 1935 când a luat ființă P.N.C. prin fuzionarea Ligii Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C., condusă de Profesorul A.C. Cuza) și Partidul Național Agrar (condus de poetul Octavian Goga). Proprietarul mai precizează că vârful de steag este colorat în nuanțe de albastru, galben și roșu. Se observă, de asemenea, o deterioarare a vestigiului, probabil lipsește brațul orizontal care compunea o cruce. Din nefericire înregistrarea pe forum și participarea la discuții pare a fi inaccesibilă celor neinvitați.

Liga contra „partidelor”

Lăncier14 — Fri, 27 Jan 2012 21:14:05 +0000

Principiul organic al L.A.N.C. (…) îi determină riguros caracterul, ca „Ligă”, așa dar, nu ca „partid”, de care se deosebește esențial:

Liga este o mare idee care unește – „partidele”, sunt mici asociații cari desbină.

Liga este o mișcare națională, a timpului nostru – „partidele” sunt stagnații particulare, anahronice, prin natura lor fără nici o mișcare la bază, pentru că nu reprezintă nici un interes superior de existență a nației românești, ci numai interese administrative curente, cari în cele mai multe cazuri, se confundă cu interesele partizanilor, asociați cu jidanii.

Liga este o organizație, subordonată ideei, și în serviciul mișcărei naționale, de care e susținută – și nu se reduce dar la membrii înscriși – „partidele”, fără nici o idee și neavând la bază nici o mișcare, se reduc la membrii înscriși în registre, astăzi în acestea, mâne în altele. Partidele sunt astfel pururea terorizate prin intrigile partizanilor interesați, pentru că dacă nu ar fi susținute de dânșii, ele nu ar putea să existe. În această privință, deosebirea este hotărâtoare, între „partide” și Ligă.

L.A.N.C. – ca idee și mișcare – stă mai presus de organizația ei: cu care nu se confundă.

Când membrii înscriși în organizația L.A.N.C. – ale cărei interese superioare sunt chemați să le servească – se servesc de dânsa, pentru interesele lor personale: să fie imediat eliminați. Orice loc rămas, pe urma lor liber, în organizație, se ocupă de alții, din rândurile mișcărei, pe care o întreține ideea.

Mare grijă, a conducătorilor superiori ai L.A.N.C., trebuie să fie dar de a veghea ca să nu degenereze în „partid”, adică:

De a nu permite ca interesele personale, ale membrilor înscriși în organizație, să se substitue intereselor generale ale marei mulțimi a membrilor neînscriși, cari formează mișcarea națională: pentru a nu compromite ideea pe care numai ea o urmează.

Idee, mișcare, organizație, nedespărțite – dar acea din urmă, organizația, subordonată a celor dintîiu, ideei și mișcărei – aceasta este L.A.N.C. : nu organizație numai, precum sunt „partidele”.

Dacă „membrii neînscriși” în organizație, pleacă – L.A.N.C. rămâne: ca idee și mișcare. Dacă ar fi ca nici mișcarea să nu fie, momentan, la înălțimea ideei – L.A.N.C. rămâne numai o idee, nedestructibilă, mai presus de „oameni”, de organizație și de mișcare: putând să aștepte alți „oameni”, altă organizație, altă mișcare.

De aceea, în ce privește, am procedat fără cruțare, față de acei din organizație, cari nesocoteau ideea și principiul organic al L.A.N.C., făcând-o să degenereze în „partid”, prin apucăturile lor, sau și mai rău, căutând să falșifice doctrina. Pentru a preveni asemenea tendinți – din eroare, sau puse la cale de dușmani – și a le reprima imediat, când s’ar produce, am modificat Statutul și Regulamentul L.A.N.C., așezând organizația ei pe baze mai sigure, pentru că îi păstrează caracterul și îi garantează unitatea conducerei.

(Călăuza bunilor români, ediția a III – a, revăzută și adăogită, cu o introducere Sistemul politic al „Ligii Apărării Naționale Creștine”. Originea, principiul organic, organizația și acțiunile ei, de A.C. Cuza. Iași, „Presa bună”, Institutul de arte grafice și editură, 1927, pg. XI-XII)