În revista Bucovina literară, a apărut în două numere, Nr. 10-11(248-249), octombrie-noiembrie 2011 și Nr. 12 (250), decembrie 2011, un eseu despre rolul lui A.C. Cuza în tezaurizarea și promovarea operei eminesciene. Autorul, dl. Theodor Codreanu, reușește să vorbească în termeni apreciativi față de omul de cultură A.C. Cuza fără să se simtă constrâns a-l ocărî pentru convingerile antisemite ale profesorului ieșean pentru a se pune la adăpost de politrucii „corectitudinii politice”. Un om de cultură vorbește nestingherit despre opera unui excepțional om de cultură, A.C. Cuza, care, la rândul său, a vorbit întotdeauna liber. Numai așa a reușit A.C. Cuza să imprime întregii sale opere genialitatea sa. Vă invităm la o lecură reconfortantă semnată de dl. profesor Theodor Codreanu, filolog.

Eseu: A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (I)

de Theodor CODREANU

Evenimentul extraordinar din anul 2000, când, tocmai ne aşteptam mai puţin, au fost publicate cele 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle1, s-a repetat un deceniu mai târziu, dar în planul exegezei, prin apariţia unei impunătoare lucrări în două volume datorate lui A.C. Cuza, sub titlul Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului. În manuscris, cartea însumează 1056 de pagini, iar tipărită, tot în două volume, 866 de pagini. „Descoperirea”2 şi publicarea ei, în anul 2010, le datorăm lui I. Oprişan, cel care sub egida Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” a şi iniţiat „Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu”. Exegeza lui A.C. Cuza a fost inclusă în volumele 23-24, în ediţie critică îngrijită de I. Oprişan (Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010).

Dacă scrisorile de la Polirom s-au bucurat de o audienţă binemeritată, augmentată şi de prestigiul „Anului Internaţional M. Eminescu – 150”, exegeza lui A.C. Cuza a trecut absolut neobservată, chiar dacă editorul a încercat să-i dea importanţa cuvenită publicând-o la 160 de ani de la naşterea scriitorului. Cauzele tăcerii par a fi, în esenţă, următoarele: tirajul mic şi slaba circulaţie a cărţii, în ultimele decenii, apoi prestigiul incomod al lui A.C. Cuza în faţa „corectitudinii politice”, ideologia care ne călăuzeşte ca  nouă flacără a „lămpii lui Ilici” în postcomunism; în fine, titlul aparent desuet al cărţii: Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului. Cititorul, şi chiar specialistul, par azi saturaţi şi detaşaţi de conceptul de romantism, cu atât mai mult, cu cât comparatismul mai vechi, sursier, epuizase înglobarea lui Eminescu într-un curent cultural stins deja în anul naşterii poetului, încât autorul Luceafărului devenise imaginea unui „romantic întârziat”, iar, în cel mai bun caz, „ultimul mare romantic european”. Cu atât mai mult postmodernitatea va cunoaşte serioase reticenţe faţă de „romantismul” eminescian, versurile poetului devenind, cel mult, material pentru noul parodism (Levantul lui Mircea Cărtărescu) sau pentru simpla intertextualitate3. Eu însumi, pregătind, între 1977 – 1983, cartea Eminescu – Dialectica stilului (1984), am refuzat formulele înglobării exclusive în romantism a geniului eminescian care dominau cu autoritate eminescologia pe urmele lui G. Călinescu şi a altor mari eminescologi. Argumentul meu forte era Titu Maiorescu. Încă de la 1871 – 1872, criticul intuise că Eminescu este „om al timpului modern”, nicicum un „întârziat”, ceea ce va întări cu asupra de măsură la 1889, în studiul Eminescu şi poeziile lui: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi.”4

Acum însă descopăr cu uimire că tocmai imaginea unui Eminescu modernist, pornind de la Maiorescu şi junimism, spulberă A.C. Cuza, conturând profilul romanticului, deloc „întârziat”, dintr-o perspectivă atât de nouă şi de îndrăzneaţă, încât mi se pare un miracol că un gânditor român a avut limpezimea conceptelor la 1912 – 1919, intervalul în care criticul a conceput şi a elaborat această exegeză. Tânărul A.C. Cuza l-a cunoscut pe Eminescu în anii 1884 – 1885, când i-a devenit apropiat şi drama poetului a lăsat urme adânci în conştiinţa lui, determinându-l să fie cel dintâi gânditor român care a pătruns în resorturile profunde ale existenţei şi operei eminesciene. Asta l-a şi determinat, ca moment pregătitor, să coordoneze şi să realizeze una dintre cele mai complexe ediţii ale operei, tipărită la Iaşi, în 1914, sub titlul Opere complecte, cu o bogată introducere, prefigurare a cărţii rămase în manuscris. Necesitatea unei asemenea ediţii masive (680 de pagini, format academic), prima care vizează întreaga operă eminesciană, plutea în aer la începutul secolului al XX-lea, când s-a declanşat o dezbatere publică fără precedent asupra tezaurului eminescian, înlesnită şi de cedarea de către Maiorescu a lăzii cu manuscrise, în 1902, urmată de bătălia fracturării operei poetului şi a ziaristului, bătălie care a culminat în anii 1909 – 1911, când s-a şi ridicat prima statuie din ţară, la Galaţi, dezvelită cu o sută de ani în urmă. Ediţia A.C. Cuza, preţuită superlativ de Nicolae Iorga, dar şi de Perpessicius şi de alţii, marchează etapa modernă a valorificării operei eminesciene, încheiată abia cu ediţia academică începută de Perpessicius, în 1939. „Punând la contribuţie lucrările înaintaşilor cu Chendi şi Scurtu în frunte, – aprecia Perpessicius – aducând uneori corectări din confruntarea cu manuscrisele şi cu adaose preţioase, precum la postume suava elegie Stau în fereastra susă, pierdută totuşi din pricina repartizării materialelor printre exerciţiile juvenile – ediţia A.C. Cuza a adus, întâia, imaginea unui scriitor fecund, de o vastă şi variată activitate şi a stimulat mai mult ca orice pledoarie către acea ediţie integrală, şi critică, pe cale de realizare.”5

Nicolae Georgescu, cel mai bun cunoscător al tuturor ediţiilor Eminescu, consideră ediţia A.C. Cuza drept „unică în cultura noastră” şi „prima ediţie enciclopedică eminesciană”6. Prejudecata, cu iz politic, a rupturii dintre poet şi ziarist a predominat, subliniază Nicolae Georgescu, din timpul vieţii poetului şi până în 1930. De fapt, ea s-a prelungit, intermitent, până în zilele noastre, din pricini ideologice similare. Ediţia A.C. Cuza este prima încercare de anvergură de a pune capăt fracturării personalităţii eminesciene în defavoarea ziaristului. De la Grigore Ventura şi Aron Densusianu până la Corneliu Botez, Nicu Xenopol şi I.U. Soricu, gânditorul politic, economic, istoric etc. este de-a dreptul recuzat şi minimalizat. Încercările lui Grigore Păucescu, Nicu Filipescu, I. Scurtu sau Nicolae Iorga de a pune în evidenţă pe jurnalist se dovediseră doar parţiale. Ediţia A.C. Cuza valorifică ziaristica lui Eminescu la modul ştiinţific, într-o arhitectonică amplă, în opt secţiuni, tot atâtea ca şi opera literară, echilibrând imaginea de ansamblu ca pe o tablă de şah, cum remarcă Nicolae Georgescu: „Colectivul coordonat de A.C. Cuza încearcă să răspundă ştiinţific, cu toată opera într-o carte, acestor încercări de rupere în două a ei şi de aruncare la coş a ziaristicii, ca netrebuitoare.”7 Criticul argumentează că şi evenimentul dezvelirii statuii de la Galaţi a avut de suferit din pricina schizoidiei publice asupra personalităţii lui Eminescu: „Gestul lui A.C. Cuza este menit să spună lumii culturale de la noi că nu există doi Eminescu, un Eminescu poet şi un Eminescu gazetar, ci unul singur, cu o singură operă. Că această operă unică trebuie citită în curgerea ei firească şi judecată în efectele ei fireşti. Că aşa cum în poezie Eminescu a creat şcoală, tot la fel în politică a creat şcoală. Partidele politice se vor revendica, de acum înainte, din doctrina eminesciană – acesta fiind semnul că Eminescu a fost scos de sub umbrela unui singur partid şi pus în centrul magnetic al mai multora, poate chiar al tuturor (şi socialiştii se revendică din Eminescu întrucâtva). În totul, Eminescu este scos din cotidian, din politica ziarelor şi a străzii – şi trecut în domeniul spiritului, în ştiinţă.”8 Până la ediţiile D. Murăraşu (1931) şi la cea academică, a lui A.C. Cuza va fi principala carte de referinţă în materie de text eminescian.

Dar A.C. Cuza a simţit că nu este suficientă o asemenea ediţie, că aceasta cere o exegeză pe măsură şi, de îndată ce-a văzut cartea tipărită, a trecut la o muncă de profunzime, parcurgând o vastă documentare, construindu-şi propriile concepte, cu o metodologie riguroasă, ajungând la rezultate impresionante, şi asta chiar în anii cei mai tulburi ai Primului Război Mondial. Dacă cercetarea lui A.C. Cuza ar fi fost publicată în 1919 sau în anii următori, altfel ar fi arătat faţa eminescologiei. După 1944, apariţia ei n-a mai fost posibilă, păstrându-se, din fericire, în Arhiva A.C. Cuza. Se poate ca abandonarea proiectului să fi fost cauzată de conştiinţa că nu a desăvârşit forma finală, considerând, poate, că e suficientă introducerea la Opere complecte, la care s-a adăugat intrarea autorului în politică a vremii, încât proiectul i se va fi părut de interes secundar după contribuţiile lui D. Murăraşu, Tudor Vianu sau G. Călinescu. Fragmente din ansamblu au apărut, în presa vremii, în 1919. Totuşi, în 1938 există semne de revenire, în legătură cu Introducerea, pe care însă o suprimă, „gândindu-se, desigur, să păstreze, în fruntea celor două volume, doar Prefaţa”, după aprecierea lui I. Oprişan, care explică nefinalizarea editorială prin „cercetările importante apărute între timp, care negau în bună măsură consideraţiile din introducerea Ce ştim despre Eminescu”9.

Peste toate, mai am bănuiala că această carte venea, paradoxal, prea devreme, fiindcă, între timp, se impusese direcţia modernistă patronată de liberalismul politic şi cultural al lui E. Lovinescu. Modernismul devenise atât de absorbant, încât şi-a revendicat şi pe unul dintre cei mai lucizi antimoderni interbelici, pe Ion Barbu, considerat chiar un „modernist radical”, în pofida protestelor poetului, care şi în 1947, într-o scrisoare către Nina Cassian, încă se mai întreba: : „Voi putea distruge legenda, că am fost ori că sunt modernist?” Ceva similar se petrecuse şi cu Camil Petrescu, şi el asimilat la „modernism”. Or, viziunea lui A.C. Cuza asupra lui Eminescu era, prin excelenţă, antimodernistă, însă nicidecum în sensul de a-l considera pe poet şi gânditor un „tradiţionalist” pe linia romantismului neosămănătorist, cum ar fi înclinat Nicolae Iorga, bunăoară. Exista un punct comun între abordarea modernistă şi cea antimodernistă a lui A.C. Cuza: şi unii, şi alţii îl considerau pe Eminescu romantic, aşa cum, de altfel, decisese însuşi poetul: Eu rămân ce-am fost: romantic. Plecarea, desigur, atât la modernişti, cât şi la antimodernistul Cuza, poate fi considerată din marele curent cultural european, cu precădere romantismul german. Însă punctul de ajungere al celor două referenţiale culturale diferă radical: în vreme ce G. Călinescu ajunge la imaginea „ultimului mare romantic european” şi la proiecţia fundamentală de „poet naţional” (ultima sintagmă consonantă atât cu tradiţionalismul lui Iorga, cât şi cu antimodernismul lui Cuza), la acesta din urmă subordonarea faţă de marele curent european este nesemnificativă şi irelevantă, fiindcă romantismul – curent literar sau şcoală – a trecut, pe când romantismul eminescian este o culme a europenităţii şi românităţii ca biruinţă împotriva cadrului raţionalist, cartezian al modernismului. Conceptul de romantism are cu totul alte înţelesuri la A.C. Cuza comparativ cu ale criticilor şi istoricilor literari din secolul al XX-lea. De aceea, chiar dacă autorul şi-ar fi tipărit cartea în anii interbelici, el n-ar fi putut fi înţeles de contemporani, exceptându-i, poate, pe Ion Barbu, pe Camil Petrescu şi pe Al. Philippide, ultimul elaborând conceptul de romantism fundamental, consonant, în bună măsură, cu al lui A.C. Cuza.

Dar despre asta, în numărul viitor. sursa: http://bucovina-literara.scriitor.org

Eseu: A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (II)

de Theodor CODREANU

A.C. Cuza are conştiinţa deplină a însemnătăţii construcţiei sale: „Mihail Eminescu, după părerea noastră, în adevăr, este nu numai cel mai mare poet, dar şi cel mai adânc cugetător al românilor. La dânsul aflăm, ceea ce mai ales ne lipseşte: idealismul; el este reprezentantul cel mai consecvent, îndeosebi, al ideii naţionale; în sfârşit, indiferent de cuprins, el ne oferă un sistem de gândire.”1 După înfăptuirea Marii Uniri, conchide A.C. Cuza, Eminescu trebuie să devină „un îndrumător şi mai ales un educator”, dar pentru asta el „trebuie pe deplin înţeles”, ceea ce a lipsit până atunci culturii româneşti. Ţinta criticului este tocmai asta: să-l facă pe Eminescu înţeles, în contextul în care persistau haotic erori grave de biografie, o slabă cunoaştere a operei, fapt care a determinat să existe pentru autorul Glossei un interes trecător, ca şi pentru destinul său, poetul fiind etichetat în fel şi chip, pentru ca, finalmente, să fie clasat drept un „pesimist”, adevărata lui personalitate fiind ignorată. Pentru a face lumină asupra adevăratului Eminescu, A.C. Cuza îşi propunea trei obiective de cercetare: rediscutarea teoriei romantismului (în vol. I), apoi viaţa şi opera (în vol. al II-lea).

Primul studiu complex (şi, probabil, cel mai important, prin originalitatea abordării) asupra conceptului de romantism în cultura românească este cel din volumul I al cărţii lui A.C. Cuza. Aşa îl cataloghează, altminteri, şi editorul I. Oprişan. Şi nu se înşală. Înainte de A.C. Cuza, un studiu comparatistic, de tip sursier, publicase N.I. Apostolescu, în 1909, vizând influenţa romantismului francez asupra poeziei româneşti.2 Cele mai multe intervenţii, după Războiul de Întregire, şi mai ales după 1950, vor face obiect de istorie literară comparatistică: Paul Cornea, H. Zalis, D. Popovici, Al. Dima, Al. Balaci, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, V. Mîndra, Elena Tacciu, Dim. Păcurariu, Marin Beşteliu, Eugen Simion, Romul Munteanu, Vera Călin, Nicolae Manolescu ş.a. Ei se ocupă doar contextual de tipologia romantică, încât conceptul ca atare e pus, sub trasorul teoriei, de puţini: Tudor Vianu, G. Călinescu (Clasicism, romantism, baroc, 1946), Edgar Papu (Existenţa romantică. Schiţă morfologică a romantismului, 1980), Virgil Nemoianu (Îmbânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, trad. din engleză de Alina Florea şi Sanda Aronescu, Bucureşti, 1998). Dacă Tudor Vianu şi Edgar Papu nu trece din cadrele generale ale curentului romantic istoricizat, o ieşire spectaculoasă, nuanţatoare, a încercat G. Călinescu prin introducerea temperamentului uman în tipologie, difuz, apoi, în toate regnurile terestre, în meteorologie, în astronomie etc. Bunăoară, după măsura călinesciană, ziua este „clasică”, noaptea – „romantică”, iarna e „clasică”, primăvara şi toamna „romantice” etc. La rându-i, Virgil Nemoianu (adoptat, ca modă, în scrierile de critică şi istorie literară, în ultimii cincisprezece ani, de către Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, 2008, dar şi de alţii) a încercat o clasificare, între un romantism înalt (High) şi un romantism îmblânzit (Biedermeier), minor, ultimul predominant în cultura românească şi chiar la Eminescu.

Prin comparaţie, redimensionarea conceptului de romantism la A.C. Cuza trimite la ere/paradigme culturale diferite, pe când la teoreticienii şi istoricii literari înşiraţi mai sus, exceptându-i, poate, pe G. Călinescu şi Edgar Papu, conceptul de romantism nu iese din spaţiul „complexelor de cultură” din ultimele două secole: tradiţionalism, modernism, postmodernism. În schimb, A.C. Cuza are surprinzătoare intuiţii care transcend aceste „complexe de cultură”, plasându-se, avant la lettre, într-un ethos transmodern, deschis către orizonturile veacului următor, cu toate că întâlnim la el ezitări terminologice, explicabile pentru începutul de secol XX. De pildă, el utilizează un termen nepotrivit pentru a sublinia principala trăsătură a romantismului: sentimentalismul. Presimţindu-i însă neajunsul, are grijă permanent să disocieze între sentimentalismul romantic şi sentimentalitatea comună. Apoi, cade în cursa teoriilor la modă în Europa vremii, asociind cele două direcţii fundamentale din cultura şi gândirea europeană (raţionalism vs. romantism) cu ideea de rasă. Astfel, raţionalismul cartezian este asociat cu rasa iudaică, pe când romantismul este corelat cu cea arică. Acesta pare a fi defectul principal al gândirii lui A.C. Cuza, care l-a împins către o ideologie antisemită, îndeobşte în plan politic, deşi, când caută argumente în opera lui Eminescu, are grijă să nuanţeze lucrurile, în cele mai bune cazuri. Un alt defect care l-a împiedicat să meargă până la capăt pe calea unui ethos postmoderm/transmodern izvorăşte din tendinţa de a considera raţionalismul şi romantismul ca antiteze ce rămân neconciliate sau neconciliabile, deşi materialul eminescian avut la dispoziţie îl îndruma către „împăcarea antitezelor”, către ceea ce încă Ion Heliade Rădulescu numise „echilibru între antiteze”, idee pe soclul căreia Eminescu şi-a fundat modelul ontologic al arheităţii.3

Punctul de plecare cuzist este validat de istoria cunoaşterii moderne şi postmoderne: el distinge, în cultura europeană (şi nu numai) două direcţii fundamentale: raţionalismul şi sentimentalismul. Raţionalismul culminează în cartezianism, pe când sentimentalismul se desăvârşeşte ca romantism. Schiller vorbise de poezia naivă şi sentimentală, iar romanticii au declanşat bătălia cu clasicii, faimoasa ceartă între „antici” şi „moderni”. Acestea sunt lucruri cunoscute pe care nici un istoric literar sau cultural nu le-a ignorat. Dar în cadrul „şcolii romantice”, mai întâi Jean Paul, a privit romantismul nu ca pe o simplă modă, ci ca „tendinţă generală a spiritului uman”, având rădăcini în Upanişade, în Platon şi Plotin, până la Pascal, Schopenhauer şi, de adăugat, Eminescu.4 Fraţii Schlegel, Novalis ş.a. au consolidat această viziune, premisă de la care pleacă şi A.C. Cuza. Ea consonează cu Eonul dogmatic blagian, în care gânditorul distinge între intelectul enstatic şi cel extatic, între cunoaşterea paradisiacă (raţionalistă) şi cea luciferică (dogmatică/poetică). Pe o cale similară mergea Ion Barbu, cel care se lepăda de raţiunea rece (Roata lui Mercur, v. Dezrobire) pentru intelectul select al Roţii Soarelui. Un critic pătrunzător ca Marin Mincu a intuit bine interpretându-l pe autorul Jocului secund ca venind dinspre romantism. Distincţia între cartezianism şi abordarea de tip bootstrap (Geoffrey F. Chew) a devenit funcţională în cea de a doua revoluţie cuantică şi o întâlnim la cei mai de seamă savanţi şi gânditori contemporani, de la Werner Heisenberg şi Fritjof Capra la Ştefan Lupaşcu şi Basarab Nicolescu. Cu toate acestea, raţionalismul materialist-ştiinţific este cel care domină cunoaşterea modernă de la iluminişti încoace. Iată de ce romanticii sunt consideraţi ca antimoderni şi, de regulă, marginalizaţi. Paradoxal, fiindcă, la rândul lor, în istoria literară, au apărut ca „moderni” împotriva „anticilor”, a clasicilor. De aceea, Antoine Compagnon susţine paradoxul că antimodernii sunt adevăraţii… moderni: „mai moderni decât modernii şi decât avangardele istorice”.5 În 2001, la 4 iulie, în Le Monde, Milan Kundera emitea aceeaşi idee: „astăzi, singurul modernism demn de acest nume este modernismul antimodern”. Unii vor ieşi din acest paradox prin conceptul de postmodernism, dar acesta este mult prea ambiguu, fiindcă dominanta postmodernismului a devenit raţionalismul desacralizant, cu preferinţă pentru o literatură a „concretului”, mergând, în exces, către o „artă” neonaturalistă, pornografică şi scatofilă, la ultimele generaţii. Scriitorul şi savantul româno-american Constantin Virgil Negoiţă6 a încercat, de aceea, să discearnă între un „postmodernism modern” şi un „postmodernism premodern”, acesta din urmă recuperator al tradiţiei, al sacrului, al istoriei şi al complexităţii fiinţei umane. El, de fapt, redefineşte romantismul fundamental schiţat de A.C. Cuza, în spiritul transdisciplinar al transmodernismului. Şi Antoine Compagnon asimilează romantismul cu antimodernismul: „orice artă modernă în aspiraţia ei romantică şi mântuitoare va ţine, într-un fel sau altul, de acest antimodernism”7. Pilonii conceptuali ai antimoderismului sunt: politic, antirevoluţie şi spirit „reacţionar”; filosofic, anti-iluminism; în morală, „pesimism”; în religie, păcatul originar; în estetică, sublimul, cu accentul pe valoare şi canon; stilistic, vituperaţia, avându-i ca precursori pe marii profeţi biblici. Vom avea surpriza ca aceşti şase invarianţi să fie şi piloni de susţinere ai conceptului de romantism la A.C. Cuza, cu ample reverberaţii în opera lui Eminescu, dar şi a celor mai de seamă romantici europeni.

Romantismul ca antimodernism nu se confundă nici la A.C. Cuza cu şcolile romantice efemere, după cum, la Antoine Compagon, spirit antimodern găsim în toate perioadele istorice, principalul sprijin ontologic fiind în creştinism. Această dimensiune creştină a romantismului fusese identificată încă de Jean Paul, în 1804: „Originea şi caracterul întregii poezii moderne se pot deduce aşa de uşor din creştinism, încât am putea numi poezia romantică, tot aşa de bine poezie creştină”. Ceea ce nu exclude „straturile de păgânătate” despre care va vorbi Ion Barbu în eseul Cuvânt către poeţi (1941), pentru ca G.K. Chesterton, ceva mai înainte, să sublinieze: „Creştinismul este singurul cadru care a păstrat plăcerea păgânismului”, „singurul cadru pentru libertatea păgână”8, pentru „virginitate”, pentru puritatea femeii etc., toate încorporate în Shakespeare, cel în care Harold Bloom9 identifica matricea iradiantă a canonului literar european. Romanticii, altminteri, sunt redescoperitori ai lui Shakespeare, modelul exemplar şi pentru Eminescu. A iubi „cu ochi păgâni şi plini de suferinţi” (Pe lângă plopii fără soţ…) este, altminteri, formula oximoronică cea mai potrivită pentru complexitatea romantismului creştin eminescian. Şi pentru Eminescu voinţa de a trăi, în sens schopenhauerian, este deopotrivă păcatul originar şi calea spre Mântuire prin „negare succesivă a voinţei”, cum se exprimă Antoine Compagnon10, în consens şi cu Joseph de Maistre sau Baudelaire, omul prizonier al voinţei oarbe fiindu-şi deopotrivă călău şi victimă, ca în Heautontimoroumenos-ul baudelairian sau ca în extraordinarele poeme eminesciene Gemenii şi Rugăciunea unui dac. „Creştinismul – subliniază şi A.C. Cuza – interpus între păgânismul greco-roman, decadent şi păgânismul barbar violent – înseninează regenerarea omenirii, prin înălţarea ei către cer.”11

Tocmai din pricina legăturilor profunde dintre romantism şi creştinism, A.C. Cuza întrevede în Evul de Mijloc una din manifestările majore ale romantismului, semn că el depăşeşte cu mult conceptul consacrat de istoria culturii. Capitolul al II-lea al primului volum este consacrat „romantismului medieval”, prin excelenţă creştin, figura centrală fiind călugărul, factorul civilizator spre modernitate: „Pretutindeni, călugărul e pionierul neobosit al civilizaţiei; mânăstirea – azil al culturii.”12 Călugărul şi mânăstirea au salvat civilizaţia antică, au păstrat meşteşugurile, formând clasa de mijloc, care a creat târguşoarele, cetăţile-burguri, oraşele bogate şi burghezia. Din energiile haotice barbare, s-au închegat naţiunile, germenii civilizaţiei moderne13. Din atare perspectivă, romantismul „paseist” şi „reacţionar” eminescian, conotat vreme îndelungată ca negativ şi compromiţător, capătă cu totul alte dimensiuni. Nu o întoarcere (imposibilă!) la 1400, în vremea lui Alexandru cel Bun, viza Eminescu, precum, de altfel, o şi spune poetul însuşi, ci la energiile romantice ale Veacului de Mijloc, în contra raţionalismului modern, ieşit în prim-plan din secolul al XVIII-lea. În acest sens el se recunoaşte romantic, adică antimodern. Secolul al XVII-lea încă fusese „romantic”, existând un echilibru între raţiune şi sentiment. Clasicismul secolului al XVII-lea, observă A.C. Cuza, s-a transformat în următorul veac în pseudo-clasicism, fondul romantic fiind sufocat de raţionalism cartezian excesiv: „Ştiinţa înlocuise talentul şi arta nu mai exista, devenind o mecanică”14, în dauna sentimentului. De la Renaştere la Iluminism s-a progresat către un intelectualism literar, pentru ca în plan filosofic şi social să se ajungă la materialism, marxism şi revoluţie, care au răsturnat romantismul medieval, distrugându-l. Secolul al XVII-lea încă fusese al religiei, al tradiţiei. Taine va observa că secolul al XVIII-lea a coborât tradiţia la rangul al doilea, înălţând raţiunea la rangul întâi, surpând regalitatea şi Biserica. Mişcarea raţionalistă pleacă de la material, omul şi societatea sunt reduse la maşină, la o schemă ideală, la credinţa în legi fixe, biologice, sociale, economice etc. (François Quesney, Adam Smith, J.B. Say ş.a.). Turgot a încercat să aplice „legile matematicii” la societate şi a eşuat. Revoluţia Franceză s-a derulat sub cultul raţiunii. La început, Kant şi Fichte au privit cu simpatie mişcările din Franţa, dar ororile au venit curând. Ele s-au produs pe fondul căderii raţionalismului în materialism în sânul societăţilor secrete. În 1785, în timp ce călătorea prin Silezia, Jacob Lanz a fost lovit de un trăsnet. Dus la o capelă, asupra lui s-au găsit documentele planurilor secrete ale confreriei Illuminati. Majoritatea acestor documente fuseseră redactate de Adam Weishaupt, care fundase Illuminati în 1776. Aici se dezvăluie un fapt uluitor: iluminaţii se iniţiau pentru a descoperi, pe treptele superioare, că secretul suprem este că nu există nici un secret, că înalta spiritualitate masonică nu e decât o gogoriţă şi că totul se reduce la meschine interese materiale, politice, inclusiv în ce-l priveşte pe Iisus Hristos, care n-ar fi urmărit decât abolirea proprietăţii, a familiei şi, finalmente, chiar a religiei însăşi. Ţelul acestor iluminaţi raţionalişti-cinici (de felul Marelui Inchizitor dostoievskian), ne asigură Jonathan Black, autorul Istoriei secrete a lumii, era să experimenteze în Franţa o societate revoluţionară, materialistă, ceea ce s-a şi întâmplat la 1789. Toată filosofia lui Adam Weishaupt era cinică: „ţelul final al Societăţii noastre nu este altul decât dobândirea puterii şi a bogăţiei (…) şi stăpânirea asupra lumii”15. Deşi, pe baza acestor documente, ordinul Illuminati a fost imediat desfiinţat, deja, în Franţa, se încropiseră circa 300 de loji, 65 numai în Paris, numărul „iluminaţilor” depăşind 70 000 de membri. Planul lor era să însămânţeze în mase dorinţa de schimbare. „Trebuie să arătăm – scria Weishaupt – cât de uşor îi va fi unei minţi limpezi să dirijeze sute şi mii de oameni”. În Franţa, marii iluminaţi au fost: Robespierre, Danton, Desmoulins, Mirabeau, Marat, Guillotin. Regelui Ludovic al XVI-lea i s-au pus în faţă, de către Adunarea Constituantă, reforme pe care nu le putea accepta, iar când a încercat să dizolve Adunarea, o gloată incitată, pe 14 aprilie, a asaltat Bastilia. Regele, ghilotinat în ianuarie 1793, a mai apucat să spună, în bătaia asurzitoare de tobe: „Oameni ai Franţei, sunt nevinovat şi îi iert pe cei responsabili pentru moartea mea. Mă rog lui Dumnezeu ca sângele vărsat aici să nu cadă niciodată asupra Franţei sau asupra ta, nefericitul meu popor…” Franţa era, în acel moment, încă din secolul al XVII-lea, culmea civilizaţiei şi culturii europene. De la Revoluţie, după interludiul imperial al lui Napoleon, ea a decăzut la rangul de putere de mâna a doua şi aşa a rămas şi astăzi.

Sursa: http://bucovina-literara.scriitor.org

 „Sau pieire pentru noi, sau revoluțiune într-un viitor apropiat”.

 A.C. Cuza

Definiția sintetică:

Nația este totalitatea indivizilor de acelaș sânge, vorbind aceiași limbă, cultivând acelaș pământ, și formând aceaș ființă, cu interese proprii, care în toate timpurile își afirmă naționalitatea sa, ca putere creiatoare a culturei umane în forme caracteristice.

Definiția analitică:

Nația este totalitatea indivizilor de acelaș sânge unificat, sau rasă, vorbind aceaș limbă cultivând acelaș pământ, și formând, prin coheziunea lor naturală, spontană, aceeaș ființă colectivă, cu economie și organe proprii, cari sunt clasele sociale și Statul, cu aceeaș istorie și tradiții, cu aceleaș interese proprii, prezente, și cu aceleaș aspirații de viitor, ființă care se păstrează din instinct, până ce ajunge la conștiința de sine și la voința de a fi, în întregime ea însăși, dar care, în toate timpurile își afirmă naționalitatea sa, a cărei expresie imediată este limba, religia, dreptul, arta, literatura, știința, divediind astfel că există o lege naturală a naționalităței, ca putere creiatoare a culturei umane, prin realizarea ideilor supreme ale omenirei – binele, adevărul, frumosul – în forme originale: naționale.

(„Poezii, epigrame, cugetări în proză” – de A.C. Cuza, ediția a III -a adăogită, Editura „Bucovina”, I.E. Toronțiu, București, 1939)

Liga este o mare idee care unește – „partidele”, sunt mici asociații cari desbină.

Liga este o mișcare națională, a timpului nostru – „partidele” sunt stagnații particulare, anahronice, prin natura lor fără nici o mișcare la bază, pentru că nu reprezintă nici un interes superior de existență a nației românești, ci numai interese administrative curente, cari în cele mai multe cazuri, se confundă cu interesele partizanilor, asociați cu jidanii.

Liga este o organizație, subordonată ideei, și în serviciul mișcărei naționale, de care e susținută – și nu se reduce dar la membrii înscriși – „partidele”, fără nici o idee și neavând la bază nici o mișcare, se reduc la membrii înscriși în registre, astăzi în acestea, mâne în altele. Partidele sunt astfel pururea terorizate prin intrigile partizanilor interesați, pentru că dacă nu ar fi susținute de dânșii, ele nu ar putea să existe. În această privință, deosebirea este hotărâtoare, între „partide” și Ligă.

L.A.N.C. – ca idee și mișcare – stă mai presus de organizația ei: cu care nu se confundă.

Când membrii înscriși în organizația L.A.N.C. – ale cărei interese superioare sunt chemați să le servească – se servesc de dânsa, pentru interesele lor personale: să fie imediat eliminați. Orice loc rămas, pe urma lor liber, în organizație, se ocupă de alții, din rândurile mișcărei, pe care o întreține ideea.

Mare grijă, a conducătorilor superiori ai L.A.N.C., trebuie să fie dar de a veghea ca să nu degenereze în „partid”, adică:

De a nu permite ca interesele personale, ale membrilor înscriși în organizație, să se substitue intereselor generale ale marei mulțimi a membrilor neînscriși, cari formează mișcarea națională: pentru a nu compromite ideea pe care numai ea o urmează.

Idee, mișcare, organizație, nedespărțite – dar acea din urmă, organizația, subordonată a celor dintîiu, ideei și mișcărei – aceasta este L.A.N.C. : nu organizație numai, precum sunt „partidele”.

Dacă „membrii neînscriși” în organizație, pleacă – L.A.N.C. rămâne: ca idee și mișcare. Dacă ar fi ca nici mișcarea să nu fie, momentan, la înălțimea ideei – L.A.N.C. rămâne numai o idee, nedestructibilă, mai presus de „oameni”, de organizație și de mișcare: putând să aștepte alți „oameni”, altă organizație, altă mișcare.

De aceea, în ce privește, am procedat fără cruțare, față de acei din organizație, cari nesocoteau ideea și principiul organic al L.A.N.C., făcând-o să degenereze în „partid”, prin apucăturile lor, sau și mai rău, căutând să falșifice doctrina. Pentru a preveni asemenea tendinți – din eroare, sau puse la cale de dușmani – și a le reprima imediat, când s’ar produce, am modificat Statutul și Regulamentul L.A.N.C., așezând organizația ei pe baze mai sigure, pentru că îi păstrează caracterul și îi garantează unitatea conducerei.

(Călăuza bunilor români, ediția a III – a, revăzută și adăogită, cu o introducere Sistemul politic al „Ligii Apărării Naționale Creștine”. Originea, principiul organic, organizația și acțiunile ei, de A.C. Cuza. Iași, „Presa bună”, Institutul de arte grafice și editură, 1927, pg. XI-XII)

Recent am intrat în posesia lucrării lui A.C. Cuza, Studii economice-politice 1890-1930, Imprimeriile “Independenţă”, Bucureşti, 1930. Parcurgând textele cuprinse în respectiva lucrare realizezi că, deși au trecut și peste 100 de ani de la scrierea lor, rămân de o actualitate dramatică. Profesorul de economie politică ne-a prezentat în amănunt o problemă și ne-a dat și soluțiile. Nu am fost capabili să aplicăm în plan real învățătura Profesorului. Deocamdată.

Zilele trecute am primit din partea autorului: „Studii economice-politice (1890—1930). Cu o intro­ducere de A. C. Cuza”. Am citit, fără întrerupere, „introducerea”, cuprinzând 91 de pagini la un volum de peste 800 pagini, „închinat apărătorilor luminaţi ai ideii de naţionalitate în politica economică românească”.
Constat dela început că termenul „introducere” constitue un exces de modestie față de ceea ce cuprinde. Mai potrivit ar fi fost, studiu. Și încă un studiu luminos, care conduce pe cititor într’un domeniu ce se cerea de mult să fie tratat.
În adevăr, intelectualii români, cari vor fi citit felurite studii şi scrieri de polemică, în chestiunea jidovească, vor fi simițit de sigur lipsa unei lucrări de sinteză, în care să se oglindească lupta ideii de naţionalitate contra rătăcirii teoretice a ideilor de „umanitate şi liberalism” pe tărâmul economic, în ultimii 70 de ani din viaţa statului român. Nimeni nu era mai indicat a trata această chestiune ca Dl. A. C. Cuza, nu numai ca luptător naţionalist-creştin, care a dat mişcării noastre o doctrină desăvârşită, dar şi în calitate de economist care timp de trei decenii a adus o deosebită strălucire catedrii de economie politică dela Universitatea din laşi. Lacuna ce simţim, cu toţii, astăzi este împlinită.  Îi mulţumim, pentru că deschide o pagină nouă din istoria politicii româneşti, şi anume, cea mai interesantă, cea mai instructivă de care nu s’a ocupat nimeni până acum: latura economică a chestiunii jidoveşti, în politica noastră de stat, de când am apărut la orizontul vieţii internationale, dela Unirea Principatelor până astăzi.
Dată fiind calamitatea invaziei jidoveşti, cu acapararea târgurilor din Moldova României mici, cu în­mulţirea îngrijorătoare a Jidanilor şi descreşterea populaţiei româneşti strâmtorată şi isgonită din mijloacele ei de existenţă, orice Român luminat şi patriot avea să-şi pună întrebarea: care vor trebui să fie directivele politicii economice româneşti faţă de noua situaţie.
Urmărind răspunsul ce rezultă din declaraţii oficiale, scrieri, atitudini şi fapte înregistrate din timpul domniei lui Cuza-Vodă până azi, Dl. A. C. Cuza ne poartă, cu măestrie de istoric, prin luminişurile salvatoare şi întunecimile periculoase, între cari s’a sbătut societatea romanească în ultimii 70 ani.
Din luminişurile bunului simţ românesc s’a înălţat radioasă, ca o moştenire neperitoare a experienţii noastre istorice, ideia de naţionalitate susţinută de fii ai neamului de pe întreg întinsul pământului strămoşesc, spre a se face şi în acest fel dovada unităţii de gândire şi simţire a sufletului integral românesc.
Ideia de naţionalitate a fost susţinută dela Cuză-Vodă încoace de fiii Ardealului robit Dionisie P. Marţian (1829—1865) şi Simeon Bărnuţiu (1808—1864) îmbrăţişaţi cu neţărmurita iubire în Principatele Unite; a fost susţinută de Basarabeanul Bogdan Petriceicu Haşdeu (1836—1907); de străluciţi fii ai Moldovei precum Vasile Alexandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Alexandru D. Holban, Gh. Mârzescu ; de energici luptători ai Munteniei, cari au sărit în ajutorul Moldovei cotropită de Jidani.
Figurile, intrate în istorie, a acestor luptători ne apar în toată splendoarea talentului, erudiţiei, cugetării ori energiei lor pusă în slujba necesităţii de a îndruma politica economică a României mici spre ocrotirea iniţiativei şi muncii romaneşti.
Din întunecimile periculoase ale curentului contrar, tinzând a impune statului român modern, abia începător, ideile de „umanitate şi liberalism”, se ridică două figuri, pretenţioase şi presumpţioase, nu lipsite de talent, dar cu sufletul uscat şi pustiit de neîncrederea în forţele de propăşire şi viitorul neamului, din care au ieşit: Titu Maiorescu şi Petre Carp. Ambii au purtat cu ei toată viaţa sentimentul negativ, sterp şi oarecum molipsitor al scepticismului faţă de perspectivele de consolidare şi înălţare a poporului român. Din acest fond rătăcit de cugetare şi simţire, fatal trebuia să rezulte şi nenorocita indicaţie de orientare, pe care au preconizat-o pentru ţară, în timpul răsboiulul mondial, care indicaţie i-a fixat definitiv în Judecata istoriei noastre politice. Cu tot ascendentul ce-l exercitau asupra contemporanilor şi prin însuşirile lor proprii şi prin organizaţia politică a „Junimei”, aceşti fruntaşi „junimişti” nu au putut abate dela linia de conduită naţionalistă, opinia noastră publică, în răstimpul dela 1866 până la 1879, tocmai în vremea când s’a fixat situaţia juridică a Jidanilor în Constituţie. Nici la 1866, când ne-am făurit-o, nici la 1879, când am revizuit-o, nu s’a putut introduce în familia naţiei româneşti Jidovimea contropitoare şi parazitară, mulţumiţi, ideilor lui Bărnuţiu, care de pe catedra Universităţii din Iaşi, a făcut şcoală şi mulţumită, şcolarilor săi de talent şi energie, cari au ştiut să impună şi la 1866 şi la 1879 singura soluţie compatibilă eu interesele noastre vitale.
Nu trebue uitat nici numele lui Alexandru D. Holban.
România mică îşi croise cadrul juridic, în care aşezase pe Jidani. I se cerea numai energia morală să-i facă a simţi aplicarea strictă a ideii de naţionalitate, adică de protecţie consequentă şi crescândă a elementului românesc în viaţa economică cu aşa efect, încât Jidanii, negăsând nici spaiţii litere şi nici poziţii dominante de cucerit să fie constrânşi de aspra necesitate a se îndrepta spre alte meleaguri.
Această politică economică, înfăptuindu-se tot mai adânc şi mai efectiv, o dictau intresele noastre vitale. Dar pentru aplicarea ei se cereau două condiţiuni: oameni de caracter şi o concepţie justă a economiei politice.
Oamenii de caracter i-a împuţinat, până aproape de limita dispariţiei, politica de partid cu sistemul slugărniciei faţă de şef şi al corupţie, mântuită abil şi fertil de Jidani.
Concepţia justă a economiei politice nu au avut’o nici conducătorii noştri oficiali, nici cei chemaţi să o răspândească de pe catedre. Şi pentru unii şi pentru alţii, economia -politică era şi încă este „ştiinţa creiării, distribuţiei şi consumaţiei avuţilor”, independent de naţie şi patrie. Şi această ideie, aşezată pe fundamentul fals al umanitarismului şi liberalismului, au căutat să o aplice şi unii şi alţii, unui popor lipsit de cultură, de experienţă în lupta pentru existenţă cum era şi este încă poporul român dela întemeierea Regatului până azi! O mai profundă rătăcire, cu mai păgubitoare consecinţe nu se poate înregistra. Cu atare politică economică era fatal să pierdem toate oraşele Moldovei, cu toate isvoarele de bogăţie : meserii, comerţ, mică industrie în favoarea Jidovimei cotropitoare.
Acum după ce culegem fructele amare ale propriei noastre netrebnicii şi rătăciri teoretice, nu ne rămâne decât să se întoarcă guvernanţii şi specialiştii în materie, la singura definiţie mântuitoare pe care o dă Dl. A. C. Cuza economiei politice, nu numai pentru a corija o teorie, ci mai ales pentru a-i impune aplicarea practică, şi anume : „Economia – politică este ştiinţa legilor şi factorilor, cari stăpânesc poporaţia umană în raport cu mijloacele de existenţă, având ca scop cunoştinţa şi conducerea luminată a economiei naţiunilor”.
Aşadar, adevărata ţintă a economiei politice este în primul rând să ne înveţe cum să înţelegem şi să conducem economia propriei noastre naţiuni. De altfel, şi ştiinţa germană conştientă de datoria ce-i incumbă, numeşte această ramură de ştiinţă „National-economie” ! Dacă aşa s’ar fi înţeles, dela mijlocul veacului trecut, economia politică; şi partidele politice, în acest sens, ar fi aplicat-o la guvern, desigur că România mică ar fi rămas stăpână, cu meseriaşii ei, cu comercianţii ei autohtoni, pe orașele Moldovei.
În vremea când erezia periculoasă a liberalismului economic, susţinut de fruntaşi junimişti, cari se apropiau de guvern, îşi produsese nefastele-i consecinţe, în luna Decemvrie 1886, se întorcea în ţară dela studii Dl. A. C. Cuza. Imediat el înţelege falsitatea acestui punct de vedere şi printr’o serie de studii, reproduse în volumul de care ne ocupăm, ia poziţie precisă, curajoasă, independentă în contra liberalismului economic din propria-i grupare politică: „Junimea”, în care se înscrisese ca membru. Agerul cercetător nu a înţeles să-şi sacrifice convingerile ştiinţifice, dobândite prin studii sistematice, spre a-şi menaja perspectivele de a ajunge. Alături de savant se ridica un caracter. Şi şi-a păstrat aceste preţioase însuşiri, sporiindu-le în iiniştea cahinetului său de lucru şi în vâltoarea luptelor politice, timp de 40 de ani, stând p r in consequenţa lui impunătoare ca un îndreptar pentru cei slabi şi un rar exemplu pentru tinerile generaţii.
Dela 1890 până azi publică o serie de studii economice, a căror lumină a adus şi aduce mereu opinia, publică la dreapta judecată, la convingerea că aplicarea doctrinei naţionaliste în politica de stat a României este singura soluţie mântuitoare.
Faptul cum se trezeşte şi în ţară şi peste hotare conştiinţa generală în faţa problemei jidoveşti, constitue o dovadă că Dl. A. C. Cuza a avut viziunea profetică a stăpânirii ideii de naţionalitate.

I. C. CĂTUNEANU

(„Înfrățirea românească”, organ al Ligii Apărării Naționale Creștine, Anul VII – Nr 7, Cluj, 1 februarie 1931)

Naţionalitatea e puterea creatoare a culturei umane; cultura, putere creatoare a naţionalităţii. 

A.C. Cuza

Într’o impresionantă unanimitate s’a sărbătorit, Dumineca trecută, de către reprezentanţii vieţii politice şi culturale a ţării, cei optzeci de ani de viaţă ai fostului profesor dela Universitatea din Iaşi, d-l Alexandru C. Cuza. Atingând în deplinătatea forţelor sale trupeşti şi sufleteşti o asemenea vârstă, dascălul dela Iaşi se înfăţişează drept unul din cele mai excepţionale exemplare ale rasei noastre, prin vitalitatea, prin sprinteneala şi rara viociune a spiritului său.

Lunga lui viaţă, închinată aceluiaşi mănunchiu de idei, pe care le poţi admite sau nu, pe care le poţi adopta ori combate începută cu doi ani înaintea unirei celor două principate şi scursă de atunci sub domnia lui Vodă Cuza şi a celor trei regi ai României moderne se confundă cu istoria contemporană a ţării noastre şi o simbolizează într’o oarecare măsură.

O simbolizează într’o anume măsură, pentrucă deşi din punctul de vedere etic , viaţa lui Alexandru C. Cuza înseamnă o realizare unică de hieratism, împietrit în forma definitivă a blocului de piatră din punctul de vedere ideologic, din punctul de vedere al concepţiilor doctrinare consequenţa lui Alexandru C. Cuza nu s’a realizat decât mult mai târziu, după ce mintea sa parcursese şi frecventase cu egală pasiune şi domeniile unor credinţe de care apoi s’a lepădat, cu destulă grabă şi cu o îndârjire caracteristică temperamentului său implacabil şi neşovăielnic.

Nu-i mai puțin adevărat că cel ce va scruta cu obiectivitate viața lui Alexandru C. Cuza și va întocmi harta ideilor sale politice, economice și sociale, în cursul celei din urmă jumătăți de veac, va descoperi un oarecare paralelils în evoluția gândirei dascălului ieșean și aceia prin care a trecut țara noastră însăși.
Scurta perioada de voltairianism din tinerețea lui Al. C. Cuza, întors din apusul liberal în preajma anilor 70-80, e urmată de o alta de natură junimistă, adică de un liberalism de natură prusiană, în care ideia de naționalitate cu toate atributele sale, cu toată mistica și exigențele sale avea să pună tot mai multă stăpânire pe sufletul tânărului învățat moldovean. După o scurtă trecere prin socialismul generos al unei epoci de umanitarism naiv, contactul cu gândirea naționalistă a unui Mihail Eminescu, la care se vor adaugi cu vremea preocupări izvorâte din spectacolul pe care evoluția societății românești îl vor înfățișa cercetătorului politic și mai ales economistului , vor fixa definitiv pe Al. C. Cuza în cadrul credințelor sale naționaliste, creștine și mai ales antisemite.

Cercetarea fenomenului demografic în orașele Moldovei invadate în cursul veacului trecut de un puternic contingent de imigranți evrei goniți de pogromurile rusești dar în același timp atrași și de posibilitatea unui traiu mai ușor ce le oferea o țară intrată în vârtejul prefacerilor capitalismului modern, cum erau cele două principate acum trei sferturi de veac, constituie pentru economistul Cuya punctul de plecare al întregei sale doctrine politice și sociale de mai târziu. Ceea ce a venit mai târziu, nu erau decât adausuri, amplificări inevitabile ale acestui punct de plecare, ori concluziuni obligatorii ale unui fenomen socotit drept premisa majoră a unui întreg lanț de silogisme economico-sociale.

Pentru o țară trecută în mod brusc, dela economia pastoralo-agrară, la economia bănească, la economia cu camătă cum o numește pe drept cuvânt Zeletin, era fatal ca în golul lăsat de breslașii români inadaptabili la noile cerințe economice ale vremii și învinși prin jocul nemilos al liberei concurențe și al modelor apusene – înfățișate de exponenții evrei de peste graniță, era fatal, zic, ca puterile clasei de mijloc să fie sfărâmate și în locul lor să se înfiripe o burghezie de esență alogenă și pe care numai vremea putea să o integreze prin lentă asimilare în corpul națiunei noastre.

Alexandru C. Cuza fu martorul sub ai cărui ochi, s-a săvârșit procesul acesta istoric, de infiltrațiune evreiască în cea mai mare parte a orașelor moldovene și nu-i de mirare că el va fi unul dintre primii oameni politici și economiști cari să semnaleze primejdia atât pentru viața economică a țărei în general cât și pentru structura demografică a orașelor pe care se sprijină incontestabil procesul nașterii și dezvoltărei unei adevărate burghezii naționale.

Toate studiile asupra poporației, asupra clasei de mijloc, asupra meseriașilor români, toate discursurile sale electorale și polemicile iscate în cursul unei vieți politice de peste jumătate de veac sunt dominate de același punct de vedere, care prin repetire neostenită, prin afirmarea hotărâtă, implacabilă, a devenit în cele din urmă, sâmburele unei doctrine, chiagul unei adevărate credințe. Credința aceasta, mai ales în anii de după războiu, a pus stăpânire pe un număr tot mai însemnat de cunoștiințe cari cred ca și inițiatorul ei. Al. C. Cuza că ea e singura soluție salvatoare pentru națiunea noastră, singura formulă capabilă de a o elibera din toate greutățile momentului, deschizând cele mai vaste perspective expansiunei noastre naționale.

Dacă totuși după o jumătate de veac de propovăduire a crezului său, Alexandru C. Cuza, cu toate mijloacele excepționale ale unei ascuțite inteligențe ale unei dialectici de fier dar mai ales al unei ironii superioare care face farmecul personalităței sale alimentare de una din cele mai vaste și mai complecte culturi clasice din această țară, n-a reușit să-l impună majorităței cugetelor din această țară, aceasta dovedește că sunt unele incongruențe, unele incompatibilități între sufletul național, și doctrina cărturarului de la Iași.

Dar oricare ar fi deosebirile doctrinare care ne pot despărţi de marele învăţat moldovean, nu putem sa nu ne închinăm, în ceasul sărbătorirei unei vieţi închinate iubirei fierbinte de patrie, unei vieţi de o splendidă unitate şi incomparabilă ţinută etică, atât de deosebită de a tuturor oportuniştilor şi a profitorilor cinici, care infectează viaţa publică din ziua de astăzi şi cari n’au nici măcar scua talentului care subjugă ori a culturii care impune. Admirabila unitate a vieţii lui Al. C. cuza, fidelitatea dârză cu care şi-a apărat credinţele sale timp de o jumătate de secol, în mijlocul tuturor prefacerilor ale celei mai mari perioade din istoria patriei, impun respectul chiar al adversarilor doctrinei sale şi justifică omagiul întregei naţiuni.

(Sărbătorirea Profesorului A. C. Cuza, de George Strat, publicat în revista Libertatea, Anul V, Nr 8, 20 Aprilie 1937, pag. 157)

Pe saitul LIVE AUCTIONEERS, medalia a cărei imagine o vedeţi ataşată în acest articol este scoasă la licitaţie la preţul de pornire de $1,800.  Pe ea este inscripţionat textul: PRESEDINTELUI SUPREM A. C. CUZA PARTIDUL NATIONAL CRESTIN (şi bustul lui A.C. Cuza pe faţa medaliei); pe revers: ÎNTRU AMINTIREA ANIVERSĂRII CELOR 80 DE ANI DE VIEAŢĂ ŞI CELOR 50 DE ANI DE ACTIVITATE NAŢIONALISTĂ ŞI CREŞTINĂ 1937. IZBÂNDĂ, deasupra este o svastică, înclinată la 45 de grade, cu raze,  şi o torţă. În jur este inscripţionat textul: ROMÂNIA – A – ROMÂNILOR; HRISTOS – REGE – NATIUNE

Medalia este din argint, are un diametru de 60 mm şi o greutate de 105.5 g. creaţie a lui F. W. Becker.Textul publicat pe saitul de licitaţii.

Lot 545
MEDAL – ROMANIA silver

Silver medal 1937, 60 mm, (105.5 g) by F. W. Becker. PRESEDINTELUI SUPREM A. C. CUZA PARTIDUL NATIONAL CRESTIN , bust left of A. C. Cuza / ÎNTRU AMINTIREA ANIVERSARII CELOR 80 DE ANI DE VIEATA SI CELOR 50 DE ANI DE ACTIVITATE NATIONALISTA SI CRESTINA 1937. IZBÂNDA, swastika with rays and torch, ROMÂNIA – A – ROMÂNILOR; HRISTOS – REGE – NATIUNE around. Buz. –. Of the highest historical interest, very rare.

Additional Information: TRIBUTE TO A. C. CUZA, PRESIDENT OF THE CHRISTIAN NATIONAL PARTY