În revista Bucovina literară, a apărut în două numere, Nr. 10-11(248-249), octombrie-noiembrie 2011 și Nr. 12 (250), decembrie 2011, un eseu despre rolul lui A.C. Cuza în tezaurizarea și promovarea operei eminesciene. Autorul, dl. Theodor Codreanu, reușește să vorbească în termeni apreciativi față de omul de cultură A.C. Cuza fără să se simtă constrâns a-l ocărî pentru convingerile antisemite ale profesorului ieșean pentru a se pune la adăpost de politrucii „corectitudinii politice”. Un om de cultură vorbește nestingherit despre opera unui excepțional om de cultură, A.C. Cuza, care, la rândul său, a vorbit întotdeauna liber. Numai așa a reușit A.C. Cuza să imprime întregii sale opere genialitatea sa. Vă invităm la o lecură reconfortantă semnată de dl. profesor Theodor Codreanu, filolog.

Eseu: A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (I)

de Theodor CODREANU

Evenimentul extraordinar din anul 2000, când, tocmai ne aşteptam mai puţin, au fost publicate cele 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle1, s-a repetat un deceniu mai târziu, dar în planul exegezei, prin apariţia unei impunătoare lucrări în două volume datorate lui A.C. Cuza, sub titlul Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului. În manuscris, cartea însumează 1056 de pagini, iar tipărită, tot în două volume, 866 de pagini. „Descoperirea”2 şi publicarea ei, în anul 2010, le datorăm lui I. Oprişan, cel care sub egida Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” a şi iniţiat „Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu”. Exegeza lui A.C. Cuza a fost inclusă în volumele 23-24, în ediţie critică îngrijită de I. Oprişan (Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010).

Dacă scrisorile de la Polirom s-au bucurat de o audienţă binemeritată, augmentată şi de prestigiul „Anului Internaţional M. Eminescu – 150”, exegeza lui A.C. Cuza a trecut absolut neobservată, chiar dacă editorul a încercat să-i dea importanţa cuvenită publicând-o la 160 de ani de la naşterea scriitorului. Cauzele tăcerii par a fi, în esenţă, următoarele: tirajul mic şi slaba circulaţie a cărţii, în ultimele decenii, apoi prestigiul incomod al lui A.C. Cuza în faţa „corectitudinii politice”, ideologia care ne călăuzeşte ca  nouă flacără a „lămpii lui Ilici” în postcomunism; în fine, titlul aparent desuet al cărţii: Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului. Cititorul, şi chiar specialistul, par azi saturaţi şi detaşaţi de conceptul de romantism, cu atât mai mult, cu cât comparatismul mai vechi, sursier, epuizase înglobarea lui Eminescu într-un curent cultural stins deja în anul naşterii poetului, încât autorul Luceafărului devenise imaginea unui „romantic întârziat”, iar, în cel mai bun caz, „ultimul mare romantic european”. Cu atât mai mult postmodernitatea va cunoaşte serioase reticenţe faţă de „romantismul” eminescian, versurile poetului devenind, cel mult, material pentru noul parodism (Levantul lui Mircea Cărtărescu) sau pentru simpla intertextualitate3. Eu însumi, pregătind, între 1977 – 1983, cartea Eminescu – Dialectica stilului (1984), am refuzat formulele înglobării exclusive în romantism a geniului eminescian care dominau cu autoritate eminescologia pe urmele lui G. Călinescu şi a altor mari eminescologi. Argumentul meu forte era Titu Maiorescu. Încă de la 1871 – 1872, criticul intuise că Eminescu este „om al timpului modern”, nicicum un „întârziat”, ceea ce va întări cu asupra de măsură la 1889, în studiul Eminescu şi poeziile lui: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi.”4 Read the rest of this entry »